Prin expunerea parabolei Bunului samarinenan, scopul lui Iisus nu este deloc acela de a opune lipsa de umanitate a preotului È™i a levitului bunătății samarineanului, care se gândeÈ™te să îl ducă pe evreul rănit într-un loc în care să poată fi îngrijit. După cum Iisus nu a vrut nici să condamne antagonismul etnic È™i religios care exista între evrei È™i samarineni. Scopul Său a fost să proclame acest adevăr general valabil: aproapele meu nu este doar cel de acelaÈ™i sânge cu mine, sau cel care trăieÈ™te în acelaÈ™i loc cu mine, or are o credință apropiată de a mea; aproapele meu este, în fiecare clipă, cel pe care Dumnezeu mi-l scoate în cale; aproapele meu este cel pe care mi-l aduc aproape punându-mă în serviciul lui, chiar dacă el este un străin sau un duÈ™man. Depinde de mine dacă un astfel de om este sau nu aproapele meu.

Pe de altă parte, Samarineanul milostiv este însuÈ™i Iisus Hristos, cel care toarnă vin È™i ulei pe rănile umanității, făcându-se pe Sine aproapele fiecărui om în parte.

Nu dorim să reluăm aici parabola, nici să explicăm ceea ce e mai mult decât clar pentru fiecare È™i anume că suntem datori să ne iubim aproapele, indiferent care ar fi acela. Vă propunem ca în această duminică să reflectăm asupra mai multor chestiuni.

Îndemn la meditaÈ›ie È™i acÈ›iune

În primul rând, trebuie să ne întrebăm pentru câÈ›i dintre oameni această învățătură se traduce în acte concrete, în acÈ›iuni pe care le împlinesc pe parcursul vieÈ›ii lor. Căci e cale lungă de la vorbă la faptă, de la enunÈ›area unor principii la punerea lor în practică.

În al doilea rând, trebuie să medităm la alegerile noastre: alegem să trecem pe lângă aproapele nostru fără să îl observăm, or îl vedem, dar îl ignorăm, sau alegem să îl ajutăm, să îi vorbim, chiar dacă acesta presupune să ne compromitem? Alegem să facem din problemele lui problemele noastre, căci asta înseamnă a fi un bun samarinean?

În al treilea rând, nu putem să nu gândim la faptul că această parabolă nu face decât să redea în mod simbolic însăși istoria Mântuitorului. Iisus Hristos nu a ignorat umanitatea. N-a fost El cel care a trecut pe lângă om alegând să îl ajute, să îi vorbească, să se compromită la maxim luând firea umană, făcând din problemele umanității propriile Sale probleme?

Persoana care suferă nu este doar un caz social

Asupra celei de a patra chestiuni vom stărui ceva mai mult. S-ar părea că viaÈ›a modernă nu mai este la fel de sensibilizată de destinul personal al fiecărui om, aÈ™a cum era societatea din vremea lui Hristos. Astăzi nu se mai poate întâlni un rănit pe marginea drumului, care să ne atragă atenÈ›ia. Astăzi, un accident nu e decât un accident, din cele atât de multe care se întâmplă pe drumurile noastre an de an, zi de zi. În mod aproape mecanic, suntem preocupaÈ›i mai mult de cum funcÈ›ionează serviciile de ajutorare È™i procedurile de plată ale asigurărilor de orice tip. Cu alte cuvinte, chestiunea privind condiÈ›ia persoanei umane se îneacă în marea problemelor sociale, administrative È™i juridice, ce trebuie să funcÈ›ioneze perfect.

De exemplu, un cerÈ™etor este acum un om fără un loc de muncă, care este ameninÈ›at de o viață în mizerie, atât el, cât È™i familia sa. AÈ™adar, un cerÈ™etor nu e un om în nevoie, ci un caz care atrage atenÈ›ia asupra reformelor economice È™i sociale. Tot astfel, un om bolnav, nu este un om care suferă, ci este un caz clinic, care declanÈ™ează o mare de hârtii schimbate între asigurările medicale È™i instituÈ›iile spitaliceÈ™ti. Un vagabond, nu mai este un tânăr debusolat È™i nici victima egoismului unor părinÈ›i, ci este un caz care cade sub incidenÈ›a legii tribunalului pentru tineri.

TendinÈ›a nestăpânită de a generaliza, de a clasifica, de a aÈ™eza în statistici, ne împiedică să vedem, în Omul de lângă noi, pe aproapele, pe care-l privim distraÈ™i, detaÈ™aÈ›i, la durerea căruia suspinăm instinctiv, simÈ›ind doar o vagă milă, aÈ™teptând ca serviciile sociale să îl găsească, precum preotul din parabolă, care, fără îndoială, se grăbea, poate pentru a face o înmormântare sau era într-o zi de slujbă.

Întrajutorarea este o chestiune interpersonală, nu doar instituÈ›ională

Cu toate acestea, omul rămâne mereu, în faÈ›a lui Hristos, o personalitate complexă, completă È™i vie, constituind o lume în sine, care face obiectul atenÈ›ie È™i bunăvoinÈ›ei lui Dumnezeu. Astfel se descoperă Hristos însuÈ™i ca fiind primul bun samarinean: El este mereu aproape de oricare om pe care-l întâlneÈ™te, încât are pentru fiecare cuvântul sau gestul de care are nevoie.

S-a tot reproÈ™at Bisericii că nu este implicată în problemele sociale, politice, economice È™i internaÈ›ionale. Dar, în ultimele decenii, suntem martorii unor mari schimbări care au loc în Biserică. Și asta este minunat! Cu toate acestea nu este de ajuns, căci nimeni nu poate fi considerat un autentic discipol al lui Hristos dacă nu Îi urmează exemplul È™i în fiecare întâlnire personală cu aproapele, nu se preocupă sau nu sare în ajutorul celui aflat în nevoi, fiind el însuÈ™i, în mod personal, sensibil la suferință È™i devenind cu adevărat aproapele iubitor de care celălalt are nevoie. Cel care suferă în trupul său, în inima sau în sufletul său, are nevoie nu atât de cuvinte È™i predici distante È™i impersonale, cât de sprijin direct de la o ființă apropiată, de care se simte înÈ›eles È™i iubit. Pe scurt, creÈ™tinul este dator să îÈ™i ofere iubirea sa aproapelui.

Răspunsul lui Hristos la frământarea tânărului bogat care dorea să moÈ™tenească Împărăția Cerurilor este adresat È™i nouă. Întrebarea bogatului este È™i întrebarea noastră, a celor de astăzi, care dorim să aflăm cine este cu adevărat aproapele nostru, ca să învățăm să îl iubim È™i prin el să putem rămâne în iubirea lui Dumnezeu.

Scopul omului – viaÈ›a veÈ™nică

Întrebarea mereu valabilă este: „ce să fac ca să moÅŸtenesc viaÅ£a de veci?” (Luca 10, 25) Și pentru că în fiecare zi uităm că pentru asta trăim, că acesta trebuie să fie scopul nostru – viaÈ›a veÈ™nică –, ar trebui ca în fiecare zi să recitim parabola Bunului samarinean. Și asta nu ca să înÈ›elegem ceea ce s-a înÈ›eles de mult, anume că trebuie să ne iubim aroapele, ci pentru a È™ti cum să îl aflăm pe aproapele nostru. Cum È™tiu cine are nevoie de mine, cum îmi dau seama È™i cum mă pot pune în slujba lui? De unde È™tiu unde se află È™i unde nu, cine este È™i cine nu? Întrebarea „învățătorului de lege”, profesorului de morală este legitimă: „cine este aproapele meu?”. În epoca lui Iisus exista o dezbatere în societate cu privire la limitele milosteniei.

Mai întâi trebuie să înÈ›elegem cu exactitate sensul frazei care apare în Biblie: „Să iubeÅŸti (...) pe aproapele tău ca pe tine însuÅ£i.” Ne putem întreba ce înseamnă cu exactitate „aproapele”, căci cu siguranță în vremea lui Iisus nu avea acelaÈ™i sens ca cel pe care noi îl dăm astăzi. De altfel, în aramaică, limba pe care o vorbea Iisus, nici nu exista acest termen „aproapele”. Era un termen mai apropiat de camarad, tovarăș, companion, însoÈ›itor: „Să iubeÈ™ti pe companionul tău ca pe tine însuÅ£i.”

AÈ™adar, cine este acest companion? În concepÈ›ia evreilor de atunci acesta era cel pe care îl întâlneÈ™ti zi de zi, cel care trăieÈ™te în comunitatea ta, concetățeanul, compatriotul, confratele. AÈ™adar, mai curând vecinul, cel de aproape, de aici „aproapele”, opusul celui de departe. Dar, dacă ar fi aÈ™a, porunca nu ar fi foarte greu de dus la împlinire. Însă Iisus a dorit altceva. Prin răspunsul pe care îl dă învățătorului, care încearcă să afle până unde merge datoria, Iisus aduce ceva nou: „Dragul meu prieten, dragostea nu are limite. Datoria ta trebuie să meargă până la capăt. Orice om ai întâlni, oriunde È™i oricine ar fi, tu trebuie să te faci aproapele lui.”

Cu aproapele ne hrănim din Pâinea-Hristos

Aceasta este o idee strălucită, care vine să aducă lumină în fiecare zi a vieÈ›ii noastre, de 2000 de ani. Cuvântul de ordine al fiecărei zile trebuie să fie „IubeÈ™te-È›i aproapele fără limită, fără excepÈ›ie, fără discriminare, fără separare.” În Hristos, termenul „străin” trebuie să-È™i piardă sensul. Trebuie ca cel de departe să devină aproapele nostru, să îÈ™i câÈ™tige cetățenia în Împărăția lui Dumnezeu, care este aceeaÈ™i pentru toÈ›i oamenii. Acesta este idealul vieÈ›uirii creÈ™tine.

Cuvântul însuÈ™i, companion, provine din latinescul com+panis, care desemnează pe cel cu care împarÈ›i pâinea la masă. Aceasta este invitaÈ›ia pe care o face Hristos tuturor oamenilor: să mănânce toÈ›i din aceeaÈ™i pâine, care este însuÈ™i trupul Mântuitorului. Căci „Cel ce mănâncă trupul Meu ÅŸi bea sângele Meu rămâne întru Mine ÅŸi Eu întru el." (Ioan 6, 56), iar „Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci” (Ioan, 6, 51).

Prin această parabolă, Iisus încearcă să ne spună de fapt că trebuie să ieÈ™im din starea noastră de confort, din obiÈ™nuinÈ›a noastră, pentru a putea descoperi suferinÈ›a acolo unde se află ea. Apoi că trebuie să împărÈ›im nu doar bunurile noastre, ci È™i inima noastră. Pe măsură ce inima noastră se deschide, cel aflat în suferință nu este el însuÈ™i aproapele, ci noi devenim aproapele său. Iar această transformare profundă este o reală metanoia, căci înseamnă că nu trebuie să caut în altă parte, pentru că inima mea este cea care trebuie să se schimbe.

Știm să dăruim din bunurile materiale altora, È™i asta este oarecum uÈ™or, dar inima rămâne cel mai adesea închisă, într-o anume măsură insensibilă.

Să ne deschidem inima spre toți cei ce suferă

Dacă, din contră, învăț ca eu să devin aproapele celui care suferă, al celui care este singur, acesta va deveni felul meu de a trăi È™i îmi voi dori să devin aproapele celui ce are nevoie de ajutor aÈ™a cum Dumnezeu, deÈ™i îndepărtat de noi prin păcat, a coborât la noi, devenind El ÎnsuÈ™i aproapele nostru.

Să încercăm să reÈ›inem această lecÈ›ie din Evanghelii È™i să devenim apropiaÈ›i de toÈ›i cei care suferă È™i care ne cer ajutorul în orice timp È™i-n orice loc, în această mare comunitate umană din lumea întreagă, indiferent că ei sunt ortodocÈ™i sau nu, căci, până la urmă, sângele vărsat pe nedrept, sângele care suferă este sângele lui Hristos.

Să învățăm să auzim toate aceste voci, toate aceste plânsete, toate aceste rugi fierbinÈ›i, care se înalță la El È™i înmoaie inima Domnului. Să învățăm să îi recunoaÈ™tem pe toÈ›i cei care sunt supuÈ™i la chinuri în numele lui Hristos.

Suntem cu toÈ›ii chemaÈ›i să devenim slujitori ai Domnului, ai lui Hristos, să devenim ceilalÈ›i ai Lui, apropiaÈ›ii Lui. Suntem cu toÈ›ii chemaÈ›i să ne smerim voinÈ›a în faÈ›a lui Hristos, care e mai puternică decât a noastră. Căci voinÈ›a Domnului este cea care ne leagă, dar È™i cea care ne dăruieÈ™te libertatea. Când devenim robii Domnului, aÈ™a cum auzim când suntem chemaÈ›i la Sfânta Împărtășanie, abia atunci suntem cu adevărat liberi, iar aceasta este raÈ›iunea noastră de a fi.

*Cuvânt la Duminica a 25-a după Rusalii, Samarineanul milostiv, Luca 10, 30-37