Protoieria Moinesti Webmail    

 
PROTOIERIA CUVÂNTUL IERARHULUI PAROHII MĂNĂSTIRI CULTURĂ ŞI
MISIUNE
ASISTENŢĂ
SOCIALĂ
ŞTIRI ADMINISTRAŢIE RESURSE CONTACT
 
 

Părintele Arsenie Filantropul s-a născut în cer*
✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului   Îndurerată adunare, Una dintre cele mai neașteptate informații, care a zdruncinat din temelii, în ultimele zile, Arhiepiscopia noastră, a Romanului și Bacăului, și nu numai, a fost plecarea inopinată din lumea aceasta a Părintelui Arsenie Voaideș, starețul nepereche al Mănăstirii „Schimbarea...

mai multe detalii
FACEBOOK

Teofanie în duh eminescian
✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului Creștinii azi își schimbă veșmântul de luminăCă azi Teofania, liturgic, se termină.Dar ea se prelungește în cel plin de credință,Dacă-și îmbracă haina smerit, de pocăință.Sunt azi opt zile-n care tu ai băut aghiazmăȘi-ai devenit icoană pusă-n catapeteasmă.De mâine spală-ți fața...

mai multe detalii
ŞTIRI ŞI EVENIMENTE

Arhiva : 2012 || 2013 || 2014 || 2015 || 2016 || 2017 || 2018



» Ca toți să fie una - Scrisoare pastorală la sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos - 2018

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi tuturor dreptmăritorilor creştini din această de Dumnezeu păzită şi binecuvântată eparhie, har, milă şi pace de la Îndurătorul Dumnezeu, iar de la noi, arhierească binecuvântare!

Motto:

„Ca toţi să fie una, după cum Tu Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în noi să fie una, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17,21).

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

HRISTOS A ÎNVIAT!

Preaiubiți fii și fiice duhovnicești,

            S-a spus, pe bună dreptate, că nicicând soarele nu ni se pare mai luminos şi mai plin de măreţie decât atunci când reapare de după un nor întunecat. De asemenea, nicicând primăvara nu este mai dorită şi mai frumoasă decât atunci când urmează după o iarnă îndelungată şi grea. Tot astfel, nicio altă sărbătoare nu este mai bogată în strălucire şi bucurie decât marele praznic al Învierii, în care Mântuitorul Iisus Hristos, Soarele dreptăţii, revarsă peste chipurile Sale noian de pace, de unitate şi mângâiere dumnezeiască.

Învierea Domnului Iisus Hristos este momentul crucial din istorie în care s-a reactivat unitatea de gând, simţire şi voinţă a tuturor oamenilor. Realizarea planului de mântuire a lumii de către Dumnezeu Cuvântul, prin care a fost creată lumea, a dăruit omului posibilitatea reală de a se uni cu Dumnezeu împărtășindu-se din iubirea Preasfintei Treimi.

Unitatea este un element primordial în ordinea creării lumii de către Dumnezeu, element alterat prin căderea protopărinţilor Adam și Eva în păcatul neascultării. Primii oameni au rămas cunoscuți în istorie prin faptul că au stricat unitatea existenţei, pierzând astfel libertatea ființării în comuniune veșnică de iubire cu Părintele Ceresc prin folosirea greșită a propriei lor libertăți. De aceea unitatea tuturor oamenilor în Dumnezeu rămâne în mod firesc pe prim plan şi în actul garant de mântuire al Învierii lui Hristos.

În lumea creştină, orice sărbătoare apare ca o revărsare de lumină dumnezeiască, care  generează bucuria și unitatea în duh cu sfinții lui Dumnezeu, ea fiind forma liturgică ce actualizează peste timp actul de mântuire a lumii de către Hristos. Învierea Domnului este însă o revărsare deplină a unităţii vieţii dumnezeieşti în unitatea de fiinţă şi de viaţă a tuturor membrilor Bisericii. Cuvintele Sfântului Atanasie cel Mare sunt grăitoare pentru întreaga omenire, dar mai ales pentru neamul nostru românesc: “Dacă moartea Domnului Hristos este preţ de răscumpărare pentru toţi şi pentru moartea aceasta se surpă peretele cel din mijloc al despărţirii (Efeseni 2,14) şi se face chemarea neamurilor, cum ne-ar fi chemat pe noi dacă nu s-ar fi răstignit? (n.n. cum ne-am fi unit noi dacă n-am fi suferit?)Mântuirea şi unitatea tuturor nu se puteau săvârşi altfel decât prin Cruce. Acum, după ce Hristos Şi-a înviat trupul, moartea nu mai e înfricoşătoare, ci toţi cei uniţi în Hristos o calcă în picioare, ca pe ceva ce nu e nimic şi aleg mai degrabă să moară decât să se lepede de Hristos, Cel care i-a unit. Căci ştiu că murind nu se pierd, nu se despart, ci se fac vii şi nestricăcioşi prin Înviere”.[1]

            Așadar, prin Învierea Sa, Mântuitorul Hristos a prefăcut despărţirea în unire şi suferinţa în bucurie.

Iubiți credincioși,

Anul 2018 a fost numit de către Sfântul Sinod al Bisericii noastre dreptmăritoare ca fiind „Anul omagial al unității de credință și de neam și Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri de la 1918”.

Se împlinesc  o sută de ani de la unirea tuturor românilor într-un singur stat suveran și independent. Dacă acum două milenii în Peștera Sfântului Apostol Andrei din Dobrogea s-a semnat actul de botez al poporului român, anul acesta, anul mântuirii – 2018, se împlinesc 100 de ani de când, la Alba Iulia, s-a pecetluit documentul reînvierii acestui neam, care mai întâi a trecut prin golgota suferințelor pentru a ajunge la învierea sa națională între statele independente ale Europei.

În eparhia noastră s-au organizat în ultimii trei ani numeroase manifestări cultural-religioase care au avut ca scop aducerea aminte de cei care s-au jertfit pe Valea Oituzului în Primul  Război Mondial.  S-a spus adesea că dacă nu era această Vale cu încrâncenatele lupte de la Mărăști, Mărășești, Bârsănești, nu putea avea loc evenimentul solemn de la Alba Iulia.  Acum este momentul în care putem aminti faptul că soldații români au luptat pe Valea Oituzului cu gândul la familie și cu nădejdea la Dumnezeu. Alături de ei, numeroși preoți duhovnici și tineri teologi îi îmbărbătau și le ofereau merinda euharistică. Însuși episcopul Teodosie Atanasiu, predecesor al Nostru în scaunul episcopal de la Roman, prin cuvinte pastorale adresate soldaților și corespondența cu preoții protopopi din Eparhie, s-a implicat exemplar motivând și sprijinind pe tinerii soldați, care cu arma în mână construiau și consolidau o Românie independentă și unită, și îndemnând pe cei rămași să ajute familiile bravilor eroi. Iată ce spunea într-o pastorală, paradigmaticul episcop: „Pentru cei ce rămân, pentru cei cari nu poartă o armă spre apărarea Patriei, este o sfântă datorie de a susţine familiile fiilor ţării plecaţi să lupte pentru gloria ei. În numele acestei sfinte datorii vă cerem obolul vostru pentru susţinerea familiilor nevoiaşe ale ostaşilor noştri. Să ne îndeplinim cu devotament această sfântă datorie. Noi care rămânem să facem o altă armată, armata de apărare şi sprijin a familiilor ostăşeşti, misiune tot atât de nobilă, tot atât de trebuitoare în împrejurările prin care trece țara, ca şi aceea a armatei plecată să lupte pentru izbânda neamului Românesc şi prestigiul ţării noastre!” 2

 Asemenea acestei mărturii, sute de documente păstrează fapte care arată grija pe care Ortodoxia Românească, prin ierarhii și preoții ei, au arătat-o față de fiii neamului aflați pe front și față de familiile lor rămase sub ocrotirea Bisericii. Aceasta nu este altceva decât oglinda unei realități caracteristice neamului românesc – care a supraviețuit tuturor împărțirilor geo-politice și vicisitudinilor istoriei – unitatea de gând și de simțire, de credință și ideal. Totodată, în acest context Centenar, putem preciza faptul că împreună serbarea marelui praznic al Învierii Domnului a avut pentru românii de pretutindeni, adunați într-un singur stat independent și suveran începând cu anul 1918, o semnificație profundă națională, ea fiind în același timp o înviere a neamului român unitar.

 Iubiții mei fii  duhovnicești,

Aşa precum Fiul şi Tatăl una sunt, unitatea de fiinţă fiind cea care-a permis realizarea mântuirii, tot la fel un popor fragmentat poate fi unit datorită unităţii de credinţă. Românii aveau aceiaşi ochi care luminau conştiinţa şi năşteau înţelegerea lor despre Dumnezeu, nu doar prin studiu din cărţi, ci mai ales prin trăirea şi mărturisirea credinței. Poporul român nu a învăţat despre suferinţă din cărţi, ci din propria sa existență, care nu este altceva decât o carte despre „şcoala lui Dumnezeu cu el”, despre modul pedagogic în care Dumnezeu l-a călăuzit în istorie ca oarecând pe Israel-Poporul ales, conducându-l prin suferință spre învierea și câștigarea unui nume între neamurile lumii, având ca fundament credința în Învierea din morți a Fiului lui Dumnezeu. Acest sentiment este prezent atât de profund în ființa acestui neam încât s-a simțit nevoia însemnării acestui lucru în versurile nemuritoare ale Imnului Național „Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte”.

            Un popor care nu are deloc conştiinţa sensului existenţei sale în întâlnirea cu Hristos înviat, care nu crede în Învierea lui Hristos și în propria sa înviere, poate percepe încercările istoriei drept catastrofale, însă un popor în care unitatea națională și viața membrilor săi își găsesc sensul în Dumnezeu se poate considera privilegiat şi binecuvântat.

            Unirea între noi înfăptuită prin credinţă este o binecuvântare dată de Dumnezeu pentru ca să înţelegem că la baza fiecărei naţiuni acţionează un model dumnezeiesc etern, pe care acea naţiune îl va realiza în sine cât mai deplin; de aceea patria înseamnă legătura cu strămoşii noştri, înseamnă a avea un “părinte originar”, adică o unitate de fiinţă pe o vatră comună în care toţi locuitorii se simt una între ei şi având simţăminte şi idealuri unitare. Este cunoscut cazul comunităţii din Corint, căreia Sf.Apostol Pavel îi scrie, îndemnând pe toţi să fie una: „Noi toţi într-un singur Duh ne-am botezat, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi şi toţi la un singur Duh ne-am adăpat” (1 Cor. 12,13).

 Preaiubiți prieteni,

            Poporul român, prin credinţa în Înviere, moşteneşte duhul iubirii, adică lipsa simptomului cel dintâi al păcatului – frica. Sf. Ap. Ioan spune că „în iubire nu există frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica. Noi (n.n. românii), iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi”  (1 In.4,18). În acest sens chiar şi jertfa unui popor apare ca expresie a iubirii, deci nu este moarte, ci un chip de taină adâncă a iubirii lui Dumnezeu. Poporul român a înţeles în istoria sa demonstraţia absolută a Mântuitorului Hristos: că iubirea până la moarte este singura armă împotriva morţii.

                La 100 de ani de la Marea Unire a românilor, idealul suprem şi garant al dăinuirii neamului nostru este păstrarea unităţii esenţiale, aceea a spiritului. Unitatea şi originalitatea noastră spirituală s-au menţinut de-a lungul secolelor de divizare politică prin unitatea noastră de credinţă. Să ne silim să nu pierdem această unitate, indiferent ce greutăţi ne va aduce viitorul! Şi dacă nu vom avea nici această unitate, ce ne va mai susţine în existenţă ca neam deosebit, mai ales acum, când fiii poporului român s-au împrăștiat pe toată suprafața pământului?!

                Prin Învierea Sa, Mântuitorul Hristos a sădit în noi amintirea unităţii, ne-a învăţat să vorbim la plural. Dacă dăm timpul înapoi, vom constata că am fost una, precum am fost întotdeauna. Am fost uniţi spiritual, în cuget şi simţiri, fiind un neam de sfinți şi de eroi.

                Să ne-amintim tot timpul de Învierea lui Hristos, pentru că amintirea de Cel care te uneşte te face să trăieşti în comuniune, cu demnitate şi cinste. Când te uneşti cu Hristos, cuvântul tău se împărtăşeşte de greutatea Cuvântului creator, se molipseşte de frumuseţea Verbului întrupat şi astfel vorba bună, căreia i-a naştere, uneşte pe cei care-o rostesc. Cea mai frumoasă vorbă a omului este aceea prin care iartă şi cere iertare. Iertarea manifestată sau implorată te smereşte şi te împuterniceşte unindu-te cu Cel puternic. Smerenia neamului românesc a fost cea care l-a unit şi l-a făcut să dăinuie peste istorie.

Dragii mei prieteni,

            Dacă va veni vreodată in timp în care poporul român va rămâne fără glas, aceasta se va datora lipsei recursului la memorie. Recursul la memorie în pas grăbit va face pe toţi cei care-au adormit să cânte imnul “Hristos a înviat!” în inimile noastre, să aprindă lumina care pâlpâie în fiecare şi fără de care nimeni nu-L poate vedea sau recunoaşte pe Dumnezeu. A avea memorie, înseamnă să-ţi aminteşti că vei învia; dacă îţi vei pierde însă memoria, nu-ţi vei mai aminti nici măcar de moarte.

Dacă va veni timpul în care exclamaţia care brăzdează istoria de două mii de ani – “Hristos a înviat!” să se transforme în interogaţie, să fim siguri că neamului românesc va avea cine să-i răspundă: glasul spiritualizat al morţilor de sub glie va răsuna peste timp: „Adevărat a înviat!”

Aceste câteva gânduri zămislite din dragostea mea părintească pentru voi toți le-am  imortalizat în câteva stihuiri poetice, pe care le așez în loc de concluzie la acest cuvânt pastoral:

Ca toți să fie una

 

Dacă dau timpul înapoi,

Îmi amintesc că-n sat la noi,

În anii grei, după război,

Când mai plângeam bravii eroi

Trecuți în lumea de apoi,

Deși, erau multe nevoi,

Toți consătenii erau una,

Precum au fost întotdeauna.

 

Satul era comunitate,

Iubirea rodea unitate,

Tot omul avea demnitate,

Cinstea era realitate,

Cuvântul avea greutate,

Bătrânii-aveau întâietate.

Toți oamenii vorbeau frumos,

Întru iubirea lui Hristos.

 

Când ajungeau în sărbători

Părintele chema, în zori,

Grupuri de fete și feciori,

Harnici, cuminți, buni muncitori.

Lucra cu dânșii, uneori,

Să-și vadă satul plin cu flori.

Simțeau cum lumea iar renaște

Și-n toți Hristos se recunoaște.

 

Când începea postul cel mare

Sătenii își cereau iertare,

Făcând trei zile de-ajunare,

Făr’ băutură, sau mâncare.

Apoi, la preot, fiecare

Mergea să-i facă dezlegare.

A doua zi veneau smeriți

Să fie toți împărtășiți.

 

Pe-atunci postul era mai strict,

Nici pruncii nu mâncau nimic,

Când i-aduceau la-mpărtășit.

Eu nici acum nu îmi explic,

Cum ritmul lor biofizic

Era cu mult mai dinamic.

Probabil Domnul le dădea

Putere din puterea Sa.

 

Creștinii toți împărtășiți,

În gând și-n suflete uniți,

Cu straie noi împodobiți,

Tăcuți, dar veseli și cuminți,

Mergeau cu cetele de sfinți

În miez de noapte, fericiți,

Să cânte să răsune-n sat

Imnul: „Hristos a înviat!”

 

***

 

După 50 de ani

 

De Paști, azi, satu-i fără glas.

Din tot ce a fost au mai rămas

Doar case vechi, cu-oblonul tras.

În turn a stat bătrânul ceas!

Nici clopotul nu s-a mai tras

De l-acel ultim parastas.

M-am dus atunci mai abitir

La cei ce dorm în cimitir.

 

În țintirimul de pe deal,

Aud sublimul imn pascal

Cântat d-un cor fără egal,

Venit din spațiul sideral.

Tot acel cadru natural,

Părea cu totul ireal.

Cu toată forța am strigat,

„Săteni! Hristos a înviat!”

 

De-odată, morții de sub glie,

Cu sufletele în trezvie,

Gândind la sfânta Parusie

Și viața care va să fie,

Toți s-au oprit din liturghie,

Să-mi dea răspuns cu bucurie,

Cu glasul spiritualizat:

„Adevărat a înviat!”

 

Încredinţându-vă de toată dragostea în Hristos-Domnul, rămân al vostru păstor sufletesc, care vă doreşte tot binele şi mântuirea sufletelor.

Hristos a înviat!

 

† IOACHIM,

Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

 

*Dată în reședința noastră arhiepiscopală din Roman, aprilie 2018

 

[1] Sfântul Atanasie cel Mare – „Tratat despre Întruparea Cuvântului”, cap.XXV-XXVII, Ed.IBMBOR,

Bucureşti, 2010, pag.178-181

[2] Dosar nr. 15 din aprilie 1913, Dosarul lucrărilor privitoare la mobilizarea armatei române, arhiva Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, p. 111.


STIRI PE EMAIL


CALENDAR SINAXAR
 
©2016 Protoieria Moineşti - judeţul Bacău. Toate drepturile rezervate.
Web design Bacau si optimizare site - SANNET®.