Protoieria Moinesti Webmail    

 
PROTOIERIA CUVÂNTUL IERARHULUI PAROHII MĂNĂSTIRI CULTURĂ ŞI
MISIUNE
ASISTENŢĂ
SOCIALĂ
ŞTIRI ADMINISTRAŢIE RESURSE CONTACT
 
 

Aproapele, pedagogul mântuirii mele
✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului   Prin expunerea parabolei Bunului samarinenan, scopul lui Iisus nu este deloc acela de a opune lipsa de umanitate a preotului și a levitului bunătății samarineanului, care se gândește să îl ducă pe evreul rănit într-un loc în care să poată fi îngrijit. După cum Iisus nu a vrut nici să...

mai multe detalii
FACEBOOK

Seri de priveghere la căpătâiul Teodorei
  Duminica 29 septembrie, după o perioadă îndelungată de suferință, Dumnezeu a chemat-o la ceruri pe Teodora, fiica cea mai mare a părintelui Florin Stamate de la Parohia Șesuri, Protopopiatul Moinești. Astfel trupul plăpând al Teodorei a fost depus în biserica parohiei. Din acel moment, au urmat rugăciuni neîncetate la căpătâiul ei, iar în...

mai multe detalii
ŞTIRI ŞI EVENIMENTE

Arhiva : 2012 || 2013 || 2014 || 2015 || 2016 || 2017 || 2018 || 2019



» De la Corint, la Vitezda

Pe una din coline a vechiului Corint,
Stătea
și Diogene, într-un butoi, tihnit.
Din când în când, Cinicul, adesea, în amiezi,
Î
și părăsea butoiul, plecând hai-hui pe străzi.
C-o lumânare-n mână, el căuta molcom,
De-l întrebai ce ca
̓ta, zicea grăbit: un Om!

Legenda nu ne spune că l-a găsit ori ba,
Dar credem că pe Fiul
și el Îl căuta.
Norod ales
și lumea, deși era păgână
Erau în a
șteptare ca cerul să-ntervină.
În geamătul sinistru al omului căzut
Se împlinise vremea când Domnul S-a născut!

Venirea Lui în lume creă palingeneză,
Adică tot ce-i
șubred prin El se re-creează:
A vindecat bolnavii, a ajutat săracii;
A înviat chiar mor
ții, a înflorat copacii;
A refăcut din tină
și ochii unui orb;
A reînviat lumea prin for
ța lui de Verb.

Din dragoste paternă și fără echivoc,
De
și murim, El naște prin apă și prin foc.
Tot omul care crede în El, ca Dumnezeu,
Dore
ște să ajungă în paradisul Său.
La Vitezda văzut-a străvechiul slăbănog,
Ce zeci de ani, săracul, stătea ca un milog.

La fel ca și Cinicul, el aștepta să vină
Un om, ca să-l ajute s-ajungă în piscină.
Acel Om se prezintă. Era Iisus Hristos
Și delicat întreabă: Vei fi azi sănătos?
-N-am om, zise bolnavul,
și-apoi oftă din greu!
-N-ai om, nu-i grav, sărmane, dar ai pe Dumnezeu!

Bolnavul sesizase întru credința lui,
Că cel ce-L întrebase e Fiul Omului
Atunci Iisus îi zice, văzând credin
ța sa:
Ia-
ți patul tău și umblă și mergi la casa ta!
Cuvântul ce-l zidise acum l-a vindecat.
Cânta mergând spre casă: "Hristos a înviat!"

 

De la Corint la Vitezda, în căutarea Omului

 

         Ideea speranței este cea care umbrește, cu efectul ei benefic, prima parte a poemului, prin căutarea neîntreruptă a Omului de către om, fiind înlocuită, în ultima parte a lui de realitatea împlinirii așteptării chipului tămăduit al omului.         Dacă în fiecare dintre „străvechii (în așteptare) slăbănogi”, care se perindă prin istorie, se activează speranța (motivată de credință), a celui de la Vitezda, în care se oglindea chipul lui Hristos sau al unui Diogene cu a lui constantă și cinic pozitivă dorință de întoarcere la simplitatea și puritatea chipului divin din om, atunci cu siguranță fiecare va putea răspunde: „Am aflat Om, pe Dumnezeu care-i mai Om decât omul!

Diogene căuta prin întunericul lumii lui, dar nu oricum, ci „cu o lumânare-n mână”! Căuta Lumina lumii cu lumina lui!

„El căuta molcom”, dar răspundea „grăbit”. Căutarea molcomă este căutarea unui Chip în așteptarea ta. De aceea, „de-l întrebai ce cată”, răspundea „grăbit”. Ȋi era frică să nu rateze potențialul chip al oricărui interlocutor. Răspundea „grăbit” fie pentru a nu-și întrerupe căutarea molcomă, fie pentru a grăbi disperarea înnăbușită prin căutarea liniștită a Fiului de om. Căuta un Om născut din om. Toată omenirea, conștientă sau nu de realitatea stării ei, aștepta „ca Cineva să vină”.

„Geamătul sinistru al omului căzut” era sunetul de spaimă al durerii morale. Plinirea vremii se împlinise în timpul „geamătului sinistru” al omului care se făcuse pe sine Dumnezeu. Ȋn acele timpuri, omul din fruntea imperiului, „gemea sinistru” de reușita divinizării sale inconștiente. Atunci se împlinise vremea nașterii ca om a Ȋmpăratului veacurilor, Care avea să-l repună pe omul „șubred” în demnitatea sa de împărat peste creație. Atunci are loc „noua palingeneză”, adică recrearea trăiniciei primordiale a omului, ,,prin forța Lui de Verb”. Lumea era șubrezită de propria libertate, prin care, disperată, încerca prin sinistrul labirint al zeităților păgâne, „să ajungă în paradisul” pierdut. Sfântul Atanasie cel Mare, în Tratatul său despre Ȋntruparea Cuvântului, spune că „lumea, prin călcarea poruncii, fiind ieșită din nimic, a ajuns să sufere din nou, cu dreptate, în cursul timpului, corupția îndreptată spre nimic. Prin natură, omul este muritor, pentru că a ieșit din nimic. Dacă ar fi păstrat, prin contemplare, asemănarea cu Cel ce este, ar fi redus corupția cea după natură și ar fi rămas incoruptibil”.

„Vechiul slăbănog” de la Vitezda nu era altcineva decât vechiul om neputincios, care stătea de „zeci de ani” în preajma Raiului, dar nu putea intra în el. Se milogea de câte-un om la fel de șubred ca și el. Se înjosea, conștient fiind că înjosirea era singura normalitate de care putea abuza. El nu știa că scăldătoare nu-i era sortită din cauză că cei care treceau pe lângă el erau la fel de șubrezi ca și el. „La fel ca și Cinicul, el aștepta s-ajungă”, dar așteptarea îi era „grăbită”, iar ajungerea îi era „molcomă”. Săracul slăbănog încerca inconștient să-și dezvolte chipul umbrit de pe urma căruia pătimea, în „comuniune” cu cei pe care-i ruga să-l arunce-n scăldătoare. El era în comuniunea speranței de a-și stabili privirea pe vreun chip grăbit al celor care, în pseudosănătatea lor trupească, își vânau totuși vindecarea în preajma slăbănogului neputincios.

Dar deodată, „geamătul sinistru” al slăbănogului sărac în fericire fu întrerupt de „privirea blândă și chipul senin, frumos” al unui Om. „Geamătul sinistru” fu întrerupt de privirea senină a Iubirii întrupate care-l întrebă: „Voiești ca să te vindeci, să pleci acasă-n grabă?” „N-am om, zise bolnavul, și-apoi oftă din greu!” „Oftă din greu” pentru că omul bolnav nu mai putea nici măcar să-și mărturiseacă durerea. Nu mai putea să-și mărturisească lipsurile. De-atâta timp nu mai putea să-și ceară vindecarea, fiind încremenit în neputință. Dar „oftatul din greu” era și conștientizare vinovăției moștenite. Dar împortant nu e oftatul, ci mărturisirea. „N-am om!” Dar am credință! Bolnavul ,,sesiza”, în timp ce Fiul Omului vedea. „Văzând credința sa”, „Iisus îi zice”: „Ia-ți patul tău îndată și mergi la casa ta!” Acest „îndată” i-a rezolvat slăbănogului zecile de ani de așteptare. Acest „îndată” i-a garantat speranței lui șubrezite că zeci de ani de muncă vor fi răsplătiţi cu veșnicia Raiului. Vindecarea se așteaptă zeci de ani și se câștigă-n dată. „Mergi la casa ta”, căci de acum nu trebuie să mai aștepți pe nimeni! Mergi „re-creat” în casa zidirii tale – Raiul!

Atât „gemetele sinistre” izvorâte din durerea morală a omenirii, cât și strigătele mute ale suferinței fizice a slăbănogului pot produce o „personală plinire a vremii”, garantată de marea plinire a vremii în urma căreia, palingeneza a permis reapariția în ființa omului a unor caractere primordiale umbrite până atunci, care fac posibilă asemănarea cu Cel care prin „forța Lui de Verb a reînviat lumea”, după ce inițial o înviase din nimicul neființei. O înviase în sensul apariției ei concrete, pentru că planul creației exista din veci, ca și cel al Ȋntrupării. Iubirea există din veci, nu ia ființă la un moment dat, ci doar apare acolo unde nu există oameni și e nevoie de un Om. Se pare că asta o știa și slăbănogul care nu cedase de zeci de ani.

Filosoful cinic și slăbănogul sunt două personaje reale doritoare de lumină. Primul are rezolvarea în potență, al doilea o are în actualitate, pentru că spre deosebire de cinic, ce se definea ca cetățean al lumii, slăbănogul era cetățean al harului, al scăldătorii, dacă se poate asocia harul cu o patrie vindecătoare care pentru cel răbdător era Vitezda.

Hristos a restaurat zidirea șubrezită prin propria-i cutremurare.

 

Probabil că slăbănogul vindecat „azi”, nu într-un interval incert de timp, în drum spre casa lui – care cu siguranță va fi Raiul, dacă își va menține sinceritatea până la sfârșitul vieții, așa cum a făcut și Diogene – va putea să mărturisească fapta cu impact soteriologic asupra întregii lui ființe, „cântând” fericit și grăbit, nu rostind monoton, „Hristos a înviat!”

Înaltpreasfinţitul Ioachim - Arhiepiscopul Romanului și Bacăului


STIRI PE EMAIL


CALENDAR SINAXAR
 
©2016 Protoieria Moineşti - judeţul Bacău. Toate drepturile rezervate.
Web design Bacau si optimizare site - SANNET®.