Protoieria Moinesti Webmail    

 
PROTOIERIA CUVÂNTUL IERARHULUI PAROHII MĂNĂSTIRI CULTURĂ ŞI
MISIUNE
ASISTENŢĂ
SOCIALĂ
ŞTIRI ADMINISTRAŢIE RESURSE CONTACT
 
   
 
 
FACEBOOK
 
ŞTIRI & EVENIMENTE
 
Abonare stiri (email)


05/07/2021

Slujire arhierească de Sfântul Atanasie Atonitul în Protopopiatul Moinești

mai multe detalii

02/07/2021

Cerc pastoral la biserica „Sfântul Nicolae” din Poduri

mai multe detalii

23/06/2021

Înnoire și resfințire la Biserica „Pogorârea Duhului Sfânt” din Ardeoani

mai multe detalii

18/06/2021

Bucurie sfântă în Parohia Văsâiești din Protopopiatul Moinești

mai multe detalii

11/06/2021

Protopopiatul Moinești și-a premiat câștigătorii concursului „Cuvânt şi culoare din suflet de copil”

mai multe detalii

10/06/2021

Ziua Eroilor în Protopopiatul Moinești

mai multe detalii

07/06/2021

Ziua Copilului marcată în Parohia Pietricica

mai multe detalii

07/06/2021

Ziua internațională a Copilului în Parohia Cernu

mai multe detalii

02/06/2021

Sfântul Ioan cel Nou - ocrotitorul copiilor

mai multe detalii

28/05/2021

Cercul pastoral „Sfântul Ioan Rusul” din Protopopiatul Moinești și-a cinstit ocrotitorul

mai multe detalii

09/05/2021

Reintegrarea lui Toma

mai multe detalii

09/05/2021

În Toma, rațiunea și credința se completează reciproc

mai multe detalii

08/05/2021

Cerc Pastoral la Catedrala Nașterea Maicii Domnului din Moinești

mai multe detalii

01/05/2021

Hristos A Înviat!

mai multe detalii

21/04/2021

Educație prin teatru și atelier de creație pentru copiii din Parohia Cernu

mai multe detalii

20/04/2021

Cateheze prin film la Parohia Poduri

mai multe detalii

14/03/2021

Proiectul Național Catehetic „Biserica - familia românilor de pretutindeni” în Parohia Pietricica

mai multe detalii

12/03/2021

Şedinţă administrativ-tematică a preoţilor din Protopopiatul Moineşti

mai multe detalii

10/03/2021

Prinos de rugăciune pentru părintele Cernat Vasile la 40 de zile de la mutarea la Domnul

mai multe detalii

09/03/2021

Ziua femeii celebrată la Parohia ,,Sfântul Spiridon” din Comănești

mai multe detalii
 
 
ŞTIRI ŞI EVENIMENTE

Arhiva : 2012 || 2013 || 2014 || 2015 || 2016 || 2017 || 2018 || 2019 || 2020 || 2021 ||



» În Toma, rațiunea și credința se completează reciproc

A doua duminică după Învierea Mântuitorului este dedicată Sfântului Apostol Toma, Biserica dorind să ne aducă în atenție atitudinea sa, la început neîncrezătoare, apoi profund credincioasă.

Episodul descris de Sfântul Apostol Ioan (Ioan 20, 19-31) este atât de emoționant, nuanțele istorisirii pe care le prezintă sunt atât de bogate, încât ne-ar trebui ore întregi să le analizăm pe toate. În cele ce urmează, însă, vă propun spre meditație doar unele dintre acestea.

 

Patruzeci de zile a petrecut Hristos împreună cu apostolii de la Înviere şi până la Înălţare. E o altfel de prezenţă, tainică, a Domnului, Care încredinţează pe apostoli de veridicitatea învierii Sale şi anunţă prezenţa Sa euharistică, interioară, prin mijlocirea Duhului Sfânt. Această realitate a prezenţei Sale probată de apostolul Toma anticipează Eshatonul, ziua a opta, a împlinirii umanităţii îndumnezeite.

Înălţarea Sa la cer confirmă dumnezeirea Sa şi, în acelaşi timp, semnul recunoaşterii Sale de către cei aleşi în momentul venirii Sale în chip de Judecător (Fapte 1, 11).

 

Între îndoiala rațională și credința entuziastă

În seara zilei Învierii, Iisus S-a arătat pentru prima dată discipolilor Săi, care L-au primit cu teamă și înfrigurare. Ușile fiind închise, Iisus a apărut, deodată, în locul unde erau adunați și i-a binecuvântat cu atât de cunoscutele cuvinte: „Pace vouă!”. Atunci, bucuria lor izbucnește, căci ei realizează că, așa cum spusese, Iisus a înviat cu adevărat. Însă unul dintre ei, anume Toma, nu era acolo în acel moment.

Istorisirea arătării lui Iisus, pe care i-o relatează mai târziu ceilalți apostoli, îl lasă pe Toma neîncrezător, iar în loc să se alăture bucuriei, el declară că, pentru că nu a văzut cu ochii săi, nu poate să creadă. După o săptămână, Iisus se arată din nou apostolilor, trecând iar prin ușile încuiate (ceea ce ne atrage atenția asupra faptului că trupul Domnului este acum spiritualizat, cum vor fi, de altfel, și trupurile noastre după Învierea de Apoi). Hristos îl îndeamnă pe Toma să își pună degetul său pe urmele cuielor și să își așeze mâna pe coasta Sa. În urma acestor probe palpabile, Toma sfârșește prin a nu mai fi necredincios, ci credincios. El răspunde cu un act de credință care pare a fi cel mai complet, cel mai înfocat și cel mai profund dintre toate mărturisirile de credință din Scripturi, numindu-L pe Iisus "Domnul și Dumnezeul meu".

Acest episod este încărcat de forță, pentru că introduce o nuanță negativă într-un context care ar putea părea euforic și miraculos; un accent realist și pesimist într-o atmosferă plină de bucurie. Exaltarea colectivă este astfel anulată, dar nu este acesta nici pe departe scopul relatării apostolului Ioan. Motivația este cu totul alta.

Toma ne spune că actul de credință nu este ușor, ceea ce ne împacă pe toți.

Să nu uităm că a fost o vreme în istorie când necredincioșii erau repudiați și marginalizați. Cu toate acestea trebuie să conștientizăm că a crede este dificil, căci în mod natural suntem neîncrezători. Astfel putem înțelege persecuțiile suferite de creștini pe parcursul primelor patru secole ale erei noastre. Pe măsură ce Biserica a devenit o formă de civilitate, iar creștinismul o religie de stat, rolurile s-au inversat. Așa că doar la o privire superficială am putea spune că e simplu să ai credință. Acest lucru a devenit evident astăzi, când, nu doar că în societățile noastre actuale s-a răspândit necredința, ci chiar s-a ajuns până acolo încât sunt considerați nebuni cei credincioși. În anumite culturi occidentale oamenii devin din ce în ce mai incapabili de credință. Și cu toate acestea ei rămân credincioși, veți vedea cum.

 

Credința ca dar și har

Pentru noi, ca și pentru credincioșii dintotdeauna, credința nu este o evidență, ci este o certitudine. Este certitudinea unui dar primit, a unei lumini din înălțime, a unui har. De aici se naște respectul nostru pentru toți oamenii, credincioși sau necredincioși. Și de aici vine rugăciunea prin care cerem ca darul acesta să fie oferit tuturor. Dar aceasta nu rămâne doar o rugăciune, ci devine comunicare și catehizare. Cum am putea, de altfel, de vreme ce am primit un dar atât de mare, să nu facem cunoscută tuturor celor pe care îi întâlnim vestea cea bună, pe care am primit-o?

„Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” (Ioan 20, 29). Este foarte important să subliniem cuvintele rostite de Iisus în acest context deoarece ele au fost înțelese în spiritualitatea creștină ca fiind cea de a 10-a fericire din Noul Testament: a crede fără să vezi, a crede în baza mărturiilor lui Toma și ale celorlalți apostoli, în baza învățăturii revelate și păstrate în Biserică.

Spunând acestea, Iisus se gândea la noi, cei care, la mai bine de 20 de secole după apostoli, am primit aceeași revelație ca și ei. În grădina Ghetsimani, Iisus s-a rugat pentru ei, pentru ca aceștia să nu își piardă credința. La fel s-a rugat și pentru noi: „Dar nu numai pentru aceștia mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan 17, 20). Iar acum, fără să Îl fi văzut, Îl iubim; fără să Îl fi văzut, tresărim de o bucurie de necuprins în cuvinte, căci știm că Iisus este Unul născut, Care a înviat din morți și S-a înălțat în slavă, de-a dreapta Tatălui.

Așadar, dacă noi, credincioșii, realizăm că am primit credința noastră ca un dar de la Dumnezeu, atunci facem cu toții parte din aceeași categorie cu apostolii. Acțiunea noastră în har se reunește cu cea a fondatorilor Bisericii, energia noastră poate fi la fel de capabilă de a menține vie Biserica și în mileniul trei. Biserica tuturor timpurilor se regăsește astfel refăcută în Unicul, dar și unica bucurie a lui Dumnezeu: credința noastră! Iar dificultatea noastră de a crede, cum a fost și în cazul lui Toma, se regăsește ea însăși ca semn, pentru toți cei în care, în mod tainic, darul lui Dumnezeu nu s-a transformat încă în act.

 

Premisele unei alte lumi

Cele patruzeci de zile de la Înviere şi până la Înălţare sunt transpuse liturgic în cultul Bisericii, fiind zile ale bucuriei împărtăşite de creştinii care mărturisesc adevărul învierii dintr-o convingere ce izvorăşte din trăirea prezenţei lui Hristos înviat înăuntrul lor.

Pentru apostoli, această perioadă a fost una a ascezei spirituale a minţii, o încordare a fiinţei ce, contrar experienţei lor anterioare, a cunoştinţelor şi practicii religioase iudaice, trebuia să înţeleagă realitatea duhovnicească a prezenţei lui Hristos înviat, Cel ce a trecut prin uşile încuiate şi în acelaşi timp a mâncat în faţa lor. Este vorba despre o experienţă ce a însemnat corectarea şi desţelenirea modului de a gândi a minţii şi deschiderea ei intuitivă spre primirea lui Hristos-Adevărul.

Hristos zice lui Toma după Înviere: „Adu degetul tău încoace şi vezi rănile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios“ (Ioan 20, 27).

Evanghelia mântuirii, pe care ne-a predicat-o Hristos, nu trebuie redusă la o simplă idee înţeleaptă, ci trebuie văzut în ea o revelare a întregului plan de mântuire adus lumii de El. Nu trebuie să vedem doar lumina suavă a învierii, lumina taborică, reducând patima şi răstignirea lui Hristos, ci pe toate, în integralitatea lor. Hristos suferă cu omul şi în om, însă această suferinţă, dacă El şi-a asumat-o, în acelaşi timp a şi învins-o prin înviere.

În noaptea Învierii întrezărim premisele unei alte lumi.

Citind capitolele din Evanghelie, în care se relatează manifestările sau arătările lui Iisus de după Înviere Sfinţilor Apostoli, Sfintelor Femei şi altora, remarcăm faptul că Iisus Se comportă ca un om obişnuit, normal, Care mănâncă cu prietenii Săi la Marea Tiberiadei (Ioan 21,15); se lasă atins de către Toma, pentru a-l încredinţa de prezenţa Sa fizică; apoi vorbeşte celor care Îl întâlnesc pe calea spre Emaus şi reîntăreşte comuniunea apostolilor, îi învesteşte încă o dată la misiunea lor în lume. El este întrutotul Acelaşi, Cel care cu câteva zile înainte a fost pus în mormânt, purtând pe trupul Său stigmatele iubirii răstignite. Cu toate acestea, viaţa Sa are o nouă dimensiune. Deşi El Şi-a reluat unele gesturi pe care le-a avut mai înainte de Înviere, şi-Şi redobândeşte aparent dispoziţiunile naturale ale firii, în acelaşi timp, El acţionează într-un cu totul alt fel.

Timpul convenţional, distanţele, obstacolele acestei lumi telurice nu mai sunt pentru El piedici sau frontiere de netrecut. Prin Hristos înviat, spaţiul şi timpul nu se mai măsoară cu măsurătorile convenţionale ale acestei lumi, fie ele ani-lumină; uşile nu se mai încuie pentru El, iar curgerea timpului devine un astăzi continuu. Deşi Hristos înviat Se manifestă ca un om normal, totuşi atributele fiinţei Sale s-au schimbat radical. El este în acelaşi timp şi Om şi Duh. Ştim că Dumnezeu este Duh: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr“ (Ioan 4, 24), iar Duhul nu are obstacole. Este greu de descris profilul lui Hristos Cel înviat, pentru că El este întrutotul asemenea nouă, dar în acelaşi timp cu totul diferit. Diferit pentru că numai Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, a atins acea stare de care vorbea în cursul vieţii pământene, starea de îndumnezeire, de despătimire naturală, care nu mai aparţine acestei lumi. De aceea învierea nu este un fapt istoric, deşi ca eveniment este consemnat în istorie, ci este un eveniment transistoric, adică un fenomen care depăşeşte puterea de înţelegere a omului, pe care noi trebuie să-l acceptăm cu dimensiunea credinţei, ca pe un mister pe care-l lăsăm să vorbească despre el însuşi în noi. A revenit cu aceleaşi gesturi pentru a ne încredinţa pe noi că El, Iisus istoric, a devenit Iisus metaistoric, Cel care a abolit civilizaţia morţii şi ne-a dat garanţia, prin arătările Sale de după Înviere, că aşa vor fi şi trupurile noastre care se vor adăuga pământului, fiecare la timpul său, dar care vor învia ca şi trupul lui Hristos, având şi noi aceleaşi atribute metafizice ca cele ale Lui. Cu învierea lui Hristos se naşte o nouă lume spiritualizată, un nou Ierusalim ceresc, ceea ce Isaia proorocul anunţa prin duhul oarecând: „Eu voi face ceruri noi şi pământ nou...“ (Isaia 65, 17-18). Acestei noi creaţii, a cerului nou şi a noului pământ, de care vorbeşte profetul, Iisus îi devine primul moştenitor, ca Dumnezeu adevărat şi creator a toate. Iisus înviat este Fiul Omului, Care împlineşte întâi planul Lui din eternitate şi anume deschiderea Împărăţiei cerurilor pentru toţi cei ce vor trece ca şi El prin moarte la viaţă. Acolo nu mai vedem pe Dumnezeu în ghicitură, ci faţă către faţă. Toate acestea ne aşteaptă cu condiţia ca noi să retrăim învierea Lui ca mister şi ca arvună sau garanţie a învierii noastre.

Această nouă lume recreată, al cărei prim născut a fost Iisus, o putem experia încă de acum, căci ea nu-i nicicum ipotetică, ci este o realitate care se reactualizează în noi de fiecare dată când retrăim Învierea Domnului ca mister în această lume. În noaptea Învierii cântăm, între altele, imnul: „Azi m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, mâine înviez împreună cu Tine, înviind Tu“. Deci Hristos înviază de fiecare dată când ne recunoaştem în calitate de chipuri ale lui Dumnezeu, în perspectiva asemănării, sau când recunoaştem în aproapele nostru chipul lui Dumnezeu-Iubire, aşa cum de fiecare dată când săvârşim păcatul, El Se lasă răstignit.

„Hristos a înviat, bucuria mea“, celebra expresie a Sfântului Serafim de Sarov este atât de sugestivă, încât ne face parcă să trăim crâmpeie din împărăţia transcendentală din ceruri aici, pe pământ. Şi aşa este.

Martorii Învierii

Hristos înviat nu poate fi înţeles decât prin dimensiunea credinţei. Nici apostolii, nici femeile nu L-au văzut cum a ieşit din mormânt, dar şi ele, şi ei au crezut spuselor bărbaţilor cereşti: Nu este aici, ci a înviat! Căutaţi-L în Galileea, adică să-L căutaţi acolo unde vreţi voi în lume, în Univers, peste tot, nu în mormânt. Căutaţi-L în voi înşivă! Altfel spus, nu mai încercaţi, ca şi Toma, să atingeţi coasta Lui, mâinile Lui, ci căutaţi-L prin credinţă şi veţi afla nu pe Hristos biologic, istoric, ci pe Hristosul teologic, transfigurat prin înviere. După ce a înviat, El este omniprezent atât cu sufletul, cât şi cu trupul, real şi substanţial, în Euharistie (Emaus) şi prin alte semne ale dragostei Sale care vor borna calea fiecărei fiinţe conştiente către Împărăţia cea veşnică, pe care a inaugurat-o prin înviere. Iar când Îl primim şi-L acceptăm întru credinţă, atunci actul învierii nu se va mai baza pe argumente ştiinţific alcătuite, ci pe simţământul descoperirii în noi a misterului divin, care va vorbi despre el însuşi. Şi atunci vom începe să vorbim cu El, prin El şi despre El, în puterea Duhului Sfânt.

În prima zi a săptămânii, Iisus se arătă şi ucenicilor adunaţi într-un Cenaclu, ascunşi de frica iudeilor, intrând prin uşile încuiate şi zicându-le: "Pace vouă!" Apoi îi învesteşte în puterea Duhului Sfânt să meargă la propovăduire: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi“ (Ioan 20, 21). Unde îi trimite? La toate neamurile, pentru a le boteza în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh şi pentru a le învăţa să păzească toate câte le-a poruncit lor în Evanghelia Sa, El fiind cu ei şi cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. (Matei 28, 19-20). Prin aceste cuvinte, Hristos ne învesteşte şi ne reînvesteşte şi pe noi, pentru a fi martori şi mărturisitori ai învierii Sale în lume. Cei ce avem curajul să o facem, împlinindu-ne apostolatul şi preoţia, indiferent de capriciile vremurilor, vom fi răsplătiţi cu Împărăţia cea veşnică. Deci, Hristos nu are alt mesaj pentru timpul pe care îl trăim. Evanghelia Lui este aceeaşi până la sfârşitul veacurilor, indiferent de mutaţiile vremii şi proclamă adevărul fundamental: Dumnezeu Se face om, pentru ca omul să se îndumnezeiască. Cu timp şi fără timp, potrivit mandatului pe care-l avem de la Hristos în Biserica Lui, cei grefaţi prin botez pe viţa Hristos trebuie să fim martorii lui Hristos până la sfârşitul veacurilor. În măsura în care trăim şi propovăduim mesajul lui Hristos, tot aşa şi Hristos Se va recunoaşte în noi şi în faptele pe care le-am făcut spre slava Lui.

După înviere, Hristos împărtăşeşte apostolilor şi mironosiţelor pacea şi bucuria care sunt semnele prezenţei Duhului în inima omului, iar lui Toma îi precizează faptul că beneficiarii adevăratei fericiri sunt cei ce cred în roadele Învierii, fără a fi martori ai acestui eveniment. De fapt, resortul ce a dinamizat şi determinat convertirea neamurilor la creştinism a fost tocmai adevărul incontestabil al Învierii şi faptul că cei ce îl propovăduiau erau ucenici şi martori ai Celui înviat. Învierea nu este o simplă comemorare anuală a unui eveniment consemnat istoric acum 2000 de ani, ci experierea duhovnicească a unei stări dincolo de succesiunea temporală, o trăire teandrică, interpersonală cu Hristos înviat, Care rămâne într-un timp al lui Dumnezeu în care suntem încorporaţi, o împreună călătorie cu Hristos-pelerinul, pe drumul unui Emaus al descoperirilor euharistice, o împreună slujire cu Arhiereul suprem în fiecare zi de duminica, zi a învierii.

 

*Cuvânt de învățătură la Duminica a II-a după Paști (a Sfântului Apostol Toma)


   
©2013 Protoieria Moineşti - judeţul Bacău. Toate drepturile rezervate.
Web design Bacau si optimizare site - SANNET.