Protoieria Moinesti Webmail    

 
PROTOIERIA CUVÂNTUL IERARHULUI PAROHII MĂNĂSTIRI CULTURĂ ŞI
MISIUNE
ASISTENŢĂ
SOCIALĂ
ŞTIRI ADMINISTRAŢIE RESURSE CONTACT
 
 

În Toma, rațiunea și credința se completează reciproc
A doua duminică după Învierea Mântuitorului este dedicată Sfântului Apostol Toma, Biserica dorind să ne aducă în atenție atitudinea sa, la început neîncrezătoare, apoi profund credincioasă. Episodul descris de Sfântul Apostol Ioan (Ioan 20, 19-31) este atât de emoționant, nuanțele istorisirii pe care le prezintă sunt atât de...

mai multe detalii
FACEBOOK

Hristos, Paștele nostru!
Slăvitul Praznic împărătesc al Învierii Domnului, ne găsește anul acesta, pe mulți dintre noi, cu inimile îndurerate, cu lacrimi în ochi și cu multă tristețe în suflete. Am fi dorit să fim împreuna cu cei dragi, în comuniune liturgică cu cei din comunitate, cuminecandu-ne cu Sfântul Trup și Sânge al Domnului Hristos în cadrul...

mai multe detalii
ŞTIRI ŞI EVENIMENTE

Arhiva : 2012 || 2013 || 2014 || 2015 || 2016 || 2017 || 2018 || 2019 || 2020 || 2021



» Biserica are nevoie de crestini cu inimi de foc!


 † Ioachim Băcăuanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului


Perioada Penticostarului, adică timpul Paştilor şi Rusaliilor, coincide, anul acesta, cu lunile mai şi iunie. Totdeauna aceste mari sărbători presupun un nou început. Din punct de vedere liturgic, duminicile care urmează acestor mari praznice împărăteşti se numără de la unu: duminica întâi..., a doua după Paşti. Duminica întâi ..., a doua după Rusalii ... etc., iar în ficare an se începe acelaşi ciclu.


Aparent, am putea spune că repetăm sau recapitulăm aceleaşi sărbători, cu aceleaşi cântări, imne şi săvârşim aceleaşi slujbe. Însă, în realitate, în Biserică, noi nu repetăm nimic, ci actualizăm şi retrăim, mereu altfel, dimesiunea liturgică, mistagogică, teologică a sărbătorilor, de fiecare dată descoperind alte sensuri duhovniceşti, care ne propulsează pe o treaptă superioară în urcuşul nostru către Dumnezeu. În popor se spune că pentru împlinirea binelui este loc până la Dumnezeu. Într-adevăr, idealul vieţii noastre este acela de a urca treaptă cu treaptă, către ceruri, înlocuind păcatele cu virtuţile şi împlinind voia lui Dumnezeu.

Marele dar de a înnoi Duhul Sfânt în lume

Preotul, în calitate de ministru al tainelor lui Dumnezeu, la slujbele pe care le oficiază, invocă focul Preasfântului Duh asupra materiei tainelor sau asupra unor lucruri şi fiinţe conştiente sau inconştiente, ca să fie sfinţite sau binecuvântate. Astfel, în Sfânta Liturghie, la vremea Epiclezei, elementele euharistice se prefac în însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos; la Bobotează apa se transformă în Agheazmă, adică apă curăţioare şi plină de putere îngerească; la Sf. Maslu, uleiul se face untdelemn al bucuriei, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puternică, veselie veşnică etc.

În virtutea harului, preotul primeşte puterea să cheme pe Preasfântul Duh asupra materiei, ca aceasta să se metamorfozeze şi, apoi, să sfinţească pe credincioşi, pregătindu-i pentru îndumnezeire. Deci, în Biserică, celor consacraţi li s-a dat marele dar, să înnoiască Duhul Sfânt în lume, adică să coboare focul dumnezeirii, acel foc pe care L-a propagat Hristos de la Tatăl, la plinirea vremii, asupra lumii.

,,Foc voi trimite din cer... să mistuie pământul.’’

Acum 2000 de ani, Iisus, un OM asemenea nouă, în fiinţa Căruia nu exista nicio umbră a răului, a venit să spună: ,,Foc voi trimite din cer şi cât aş vrea ca acest foc să mistuie pământul.’’ (Luca 12, 49). La prima vedere, s-ar părea că Hristos, spunând aceste vorbe, ar fi anunţat cel mai mare cataclism, incomparabil cu cele provocate de oameni până acum. Însă focul cu care Hristos vrea să aprindă lumea, cosmosul, nu-i focul urii, al distrugerii, ci focul iubirii, al purificării, al transfigurării omului şi a materiei; Este acea Flacără vie care de la Tatăl purcede, sau este Scânteia frumuseţii Sale nespuse care nu aparţine acestei lumi. Cu astfel de foc ne-a „ameninţat” Hristos la plinirea vremii, iar noi, cei care ne-am angajat prin chemare sfântă să-L imităm, acest foc trebuie să-L menţinem aprins în lume.

Din istorie cunoaştem ce înseamnă spectrul urii şi războiului care desfigurează, dar de la Hristos învăţăm ce înseamnă focul iubirii care transfigurează. Astăzi, lumea, aşa zis modernă sau post modernă, este chemată să aleagă între aceste două alternative. Biserica, prin clerul şi credincioşii ei, înceacă să spună lumii actuale să opteze pentru Iisus, acest „Piroman al dragostei’’, care a vărsat la plinirea vremii peste lume focul dumnezeirii, care transfigurează, iar de atunci, prin noi, îl reînnoieşte permanent. Când Hristos a vorbit despre acest foc al dragostei Sale, nu folosea o metaforă. El vorbea în mod real de focul dragostei trinitare, care Îl mistuia autentic.

Orice creştin care are conştiinţa că, prin Botez, este trimisul lui Hristos în această lume, are şi datoria să răspânsească focul misterios şi viu al dragostei divine ca să dezgheţe inimile amorţite de gerul păcatelor şi al fărădelegilor.

„Incendiul” asupra lumii l-a declanşat Hristos la plinirea vremii. Noi, în calitate de pnevmatofori, trebuie să îl întreţinem prin misiunea noastră. Preotul şi creştinul trebuie să fie artificieri ai focului divin în lumea în care se mişcă sau sunt chemaţi la misiune, reaprinzându-l în cei în care acesta s-a stins sau abia mai pâlpâie.

Lumina lumii

Hristos, Soarele dreptăţii, a revărsat asupra lumii şi focul, dar şi lumina. Duhul Sfânt trimis de Hristos de la Tatăl, la ziua Cincizecimii, încălzeşte inimile, iar cuvintele lui Iisus, inspirate de acelaşi Duh Sfânt, sunt lumina lumii. Vorbele Lui iluminează sensul vieţii omului: ,,Eu sunt lumina lumii.’’ Într-adevăr Evanghelia ne-a descoperit puţin din natura însăşi a lui Dumnezeu-Iubire şi, în acelaşi timp, măreţia demnităţii umane. Chiar şi pentru un necredincios Evanghelia este lumină: ,,Da, Evanghelia poate fi un adevărat cod moral pentru atei’’, zice un filosof modern occidental (André Comte-Spavuille), apoi continuă: ,,Ceea ce dă valoare omului nu-i bogăţia, nici gloria, nici forţa sa, ci cantitatea dragostei de care este capabil’’, şi concluzionează:,,Niciodată nu-i noapte unde este iubire!.’’ Focul dumnezeirii, încălzeşte, luminează, dar şi dinamizează.

Forţa Duhului Sfânt trebuie să facă posibilă deplasarea Bisericii către profunzimile lui Dumnezeu. Dinamismul acesta trebuie să fie intensificat de noi pentru ca Biserica să fie actuală şi să poarte credincioşii către împărăţia lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să fie conştient că avem datoria sacră, potrivit mandatului primit de la Hristos, să-şi continuie drumul în această lume, culegând pe toţi de pe cale, ca apoi să-i încredinţăm lui Dumnezeu.

Hristos nu face concesii şi nici cadouri, El iubeşte

Când Hristos a venit la plinirea vremii, a voit să pună foc pe pământ, focul dragostei care să purifice lumea cum se purifică aurul în topitoare, acel foc care decopertează pereţii sufletelor de răutăţi şi care, atunci când operează, produce şi puţină durere. Iubirea Lui, pe lângă faptul că încălzeşte, dă lumină şi dinamizează, este focul care curăţă. Cuvintele Evangheliei sunt cele care au în ele puterea curăţitoare şi purificatoare a fiinţei. Hristos nu face concesii şi nici cadouri, El iubeşte.

Iubirea lui Hristos s-a văzut pe cruce, însă şi în toată viaţa Sa de predicare a cuvântului vieţii. Iisus nu a venit pentru a fi răstignit mai întâi, ci pentru a descoperi iubirea Tatălui pentru noi. Mântuirea pe care El ne-a adus-o este mai puţin vizibilă din patimile, scuipările şi crucea pe care le-a suferit, decât în faptele iubirii Sale pentru noi, pe care ni le-a arătat de-a lungul propovăduirii Evangheliei Sale.

Însă focul acesta decapant, înnoitor şi purificator, trebuie mereu alimentat, dacă nu, el se stinge. Dacă vrem ca focul dragostei să-şi menţină funcţiile, despre care vorbeam, asupra lumii în care ne implinim misiunea, trebuie să-l alimentăm prin eforturi şi sacrificii din iubire pentru El.

Trebuie să acceptăm în viaţa noastră de sacerdoţi sau de simpli creştini, să fim mistuiţi de focul dragostei dumnezeieşti, care să ardă în noi toate relele, egoismul şi mediocritatea. Crucile pe care Hristos ni le-a pus pe umeri să ne furnizeze lemnul prin care să întreţinem aprins focul dumnezeirii din noi şi-n lume.

Este de dorit să ajungem la starea acelei iubiri care să nu ne îngăduie să devenim complici cu păcatele, neputinţele sau slăbiciunile aproapelui. Oricât de mult am iubi soţul, ori soţia, copilul sau părinţii, orice fiinţă umană, această dragoste nu trebuie să fie mai presus de iubirea lui Hristos.

Să aprindem focul iubirii adevărate

În concluzie, trebuie să ştim, sau, să ne reamintim că, de fiecare dată când ne împărtăşim din acelaşi potir, potirul iubirii lui Hristos, care se oferă gratuit şi total, suntem chemaţi, în această lume îngheţată de frigul individualismului, instabilităţii şi nonsensului, să aprindem focul iubirii adevărate, pe care să-l propagăm în lume. Biserica are nevoie de creştini cu inimi de foc. Căci numai astfel de creştini devin prietenii lui Hristos, Care se va recunoaşte întru ei. Dacă oamenii în care nu mai este iubire vor simţi focul Duhului Sfânt că arde în noi, vor veni şi se vor încălzi lângă acest foc şi vor reaprinde lumina în sufletele lor, din lumina pe care ne-a dat-o Hristos. Să nu uitaţi că în ziua în care nu vom mai întreţine acest foc şi această lumină, lumea va muri de frig.

Să ne lăsăm deci în această lume, care pare uneori ca o vale a plângerii, să fim mistuiţi de focul iubirii trimis de Dumnezeu din cer, acest foc care decapează şi purifică sufletul de răutăţi, pentru a nu arde în focul cel veşnic care nu se mistuie niciodată, de care să ne păzească Dumnezeu!

 

 


STIRI PE EMAIL


CALENDAR SINAXAR
 
©2016 Protoieria Moineşti - judeţul Bacău. Toate drepturile rezervate.
Web design Bacau si optimizare site - SANNET®.