Protoieria Moinesti Webmail    

 
PROTOIERIA CUVÂNTUL IERARHULUI PAROHII MĂNĂSTIRI CULTURĂ ŞI
MISIUNE
ASISTENŢĂ
SOCIALĂ
ŞTIRI ADMINISTRAŢIE RESURSE CONTACT
 
 

Scrisoare pastorală la Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos 2020
  Iubitului nostru cler, cinului monahalşi tuturor dreptmăritorilor creştini din aceastăde Dumnezeu păzită şi binecuvântată eparhie,har, milă şi pace de la Îndurătorul Dumnezeu,iar de la noi părintească dragoste!             Iubiţii mei, fii și fiice duhovniceşti, Hristos a...

mai multe detalii
FACEBOOK

Hristos, Paștele nostru!
Slăvitul Praznic împărătesc al Învierii Domnului, ne găsește anul acesta, pe mulți dintre noi, cu inimile îndurerate, cu lacrimi în ochi și cu multă tristețe în suflete. Am fi dorit să fim împreuna cu cei dragi, în comuniune liturgică cu cei din comunitate, cuminecandu-ne cu Sfântul Trup și Sânge al Domnului Hristos în cadrul...

mai multe detalii
ŞTIRI ŞI EVENIMENTE

Arhiva : 2012 || 2013 || 2014 || 2015 || 2016 || 2017 || 2018 || 2019 || 2020 || 2021



» C.M.N. – elemente majore de arhitectura mistagogica a bisericii

 
Catedrala Mântuirii Neamului – spaţiu sacru şi simbol naţional. Elemente majore de arhitectură mistagogică a bisericii

I. Ce scop are acest Simpozion?


În primul rând, scopul acestui Simpozion tematic consultativ este unul practic: acela de a informa, pe de o parte, unde ne aflăm cu demersurile pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, sau Noua Catedrală Patriarhală, iar, pe de altă parte, să primim sugestii, idei şi propuneri nu numai de ordin arhitectural, ci şi de ordin practic, de la cei ce au deja o experienţă în domeniul construirii catedralelor. Am dorit să invităm pe cei ce au construit sau se află în curs de construire a unor biserici mari sau catedrale în diferite oraşe ale României.

Această consultare este necesară şi în vederea posibilităţii unei cooptări de specialişti, de arhitecţi şi ingineri cu experienţă, în comitetul nostru consultativ pentru construirea noii catedrale, comitet consultativ care poate deveni şi unul coordonator. Dorim să apreciem lucrarea celor prezenţi aici, iar atunci când avem nevoie de sfat, de sprijin, să cooptăm în comitetul coordonator al lucrărilor persoane care au experienţă în domeniu. Este vorba de o lucrare în comuniune, Biserica însăşi fiind adunare de persoane umane în comuniunea cu Persoanele Divine ale Sfintei Treimi şi cu Sfinţii lui Dumnezeu. Deci, noi dorim să învăţăm din experienţa celor care au construit biserici tot ceea ce poate fi folositor şi pentru noi astăzi.

În al doilea rând, acest simpozion consultativ are o valoare simbolică, fiind vorba de Catedrala Mântuirii Neamului, adică de catedrala izbăvirii poporului român din situaţii dificile. Numele de Catedrala Mântuirii Neamului a fost sugerat după ce românii au trecut prin experienţa Războiului pentru independenţă (1877), iar apoi, după experienţa Primului Război Mondial şi după Unirea cea mare din 1918, acest nume fiind, de fapt, o manifestare de recunoştinţă sau de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru izbăvirea neamului românesc de asuprire şi înstrăinare. Mântuirea în expresia „Catedrala Mântuirii Neamului” nu se referă la mântuirea ontologică a omului în Hristos, pentru că această mântuire nu depinde de locul unde este amplasată o biserică ortodoxă. Mai precis, când vorbim de „Catedrala Mântuirii Neamului” nu înseamnă că ea este singurul loc în care se mântuiesc românii, ci ea este simbol al recunoştinţei pentru mântuirea sau izbăvirea românilor de mari şi multe primejdii şi necazuri. Mântuirea, în limba greacă „soteria”, înseamnă izbăvire sau eliberare dintr-o situaţie dificilă, dar şi vindecare de o boală. Când spunem că Iisus Hristos este Mântuitorul sau Eliberatorul omului de păcat şi de moarte, înseamnă că El este şi vindecător de păcat şi de moarte. Iar în limba latină cuvântul „salvator” poate fi înţeles şi ca vindecător, pentru că salus, salutis înseamnă, în acelaşi timp, sănătate şi mântuire. Deci când vorbim despre Mântuirea Neamului, ne referim la izbăvirea poporului de dominaţie străină şi dobândirea libertăţii de-a trăi în comuniune naţională exprimată mai ales în unirea tuturor provinciilor româneşti într-un singur Stat naţional. Aceasta era, în mod constant, gândirea Patriarhului Miron şi a contemporanilor săi care doreau o Catedrală nouă.

Păstrăm şi în prezent acest nume de Catedrala Mântuirii Neamului, pentru că el a devenit deja tradiţional, însemnând, mai precis, o Catedrală Naţională. În Statutul Bisericii Ortodoxe Române (art. 5, alin. 2) se spune că „Biserica Ortodoxă Română este naţională şi majoritară potrivit vechimii apostolice, tradiţiei, numărului de credincioşi şi contribuţiei sale deosebite la viaţa şi cultura poporului român”.

În unele ţări din lume, catedrala din oraşul capitală a ţării, chiar dacă acesta nu este cel mai mare oraş al ţării, se numeşte Catedrală Naţională. De pildă, „National Cathedral” din Washington, deşi nu se află în cel mai mare oraş al Statelor Unite, totuşi ea este numită Catedrala Naţională, întrucât în această Catedrală au loc ceremonii cu valoare de simbol naţional. De exemplu, corpul neînsufleţit al preşedinţilor Statelor Unite este depus pentru un ultim omagiu în Catedrala Naţională din Washington. În sensul acesta, şi catedrala pe care dorim să o construim va fi o Catedrală Naţională, adică reprezintă în plan spiritual-religios naţiunea română în care ortodocşii sunt majoritari. Prin urmare, aceasta implică, în principiu, o participare liberă a tuturor românilor ortodocşi la construirea ei, printr-o viitoare colectă naţională de fonduri băneşti, iar acum şi aici o participare a mai multor arhitecţi din diferite zone ale ţării la acest simpozion tematic de idei. Oricum, era necesar să lămurim de la început atât numele Catedralei, cât şi mesajul care este cuprins în numele acesteia. În rezumat, putem spune că viitoarea Catedrală a Mântuirii Neamului va fi o catedrală – simbol al recunoştinţei poporului român pentru eliberarea sau izbăvirea lui de mari încercări şi simbol al dorinţei lui de comuniune fraternă în Hristos.

Spuneam domnului ministru Nicolae Noica faptul că în Piaţa Unirii din Bucureşti, în anul 1999, s-a sfinţit locul pentru noua Catedrală, pe când domnia sa era ministru la Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului (MLPAT). Întrucât locul este sfinţit, dar nu se mai construieşte pe el Catedrala Mântuirii Neamului, ar trebui, totuşi, să se realizeze acolo ceva cu valoare de simbol. Ar fi bine ca, într-un viitor nu prea îndepărtat, să fie zidit acolo un Altar – mausoleu, adică un memorial nu doar al Unirii din anul 1859, ci un memorial al marilor Uniri ale românilor, adică Unirea Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei de către Mihai Viteazul, în anul 1600, Unirea Principatelor Române în anul 1859, Unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918, Unirea Bucovinei cu România la 28 noiembrie 1918 şi Unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918. Mai precis, la parterul mausoleului ar trebui înscrise numele şi chipurile făuritorilor acestor Uniri majore, pentru a nu-i uita, iar la etajul memorialului ar putea fi construit un Altar, pentru pomenirea liturgică a principalilor eroi ai acestor Uniri. În acest fel, locul respectiv va fi evidenţiat cu demnitate, deşi nu mai construim pe el o catedrală întrucât ar fi un amplasament nesatisfăcător.


II. Semnificaţia teologică şi spirituală (mistagogică) a spaţiului liturgic creştin-ortodox

Din punct de vedere teologic, locaşul de cult este învelişul arhitectural al unei comunităţi creştine ortodoxe adunată în stare de comuniune spirituală cu Hristos, Capul Bisericii. Această comuniune spirituală se exprimă prin rugăciune, ascultarea cuvântului Evangheliei şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine a celor care participă la viaţa Bisericii.

Începând din sec. al III-lea, cuvântul „biserică”, în limbile greacă şi latină „ecclesia” (care însemna adunarea oamenilor convocată de Dumnezeu), este folosit şi ca nume pentru locaşul de cult propriu-zis. Deşi existau mai multe denumiri ale locaşului de cult, cea care s-a impus mai mult a fost cea de „ecclesia”, adică „biserică”. În limba română, cuvântul Biserică, scris cu B majuscul, se referă la comunitate, iar cuvântul biserică, scris cu b mic, semnifică locaşul de cult. La început, locaşul de cult se numea Casa Bisericii, în greacă „oikos tes ecclesias”, în latină „Domus ecclesiae”, iar mai târziu numele a fost prescurtat şi a devenit simplu, „ecclesia”, adică biserică. Paralel cu această denumire de „ecclesia”, locaşul de cult creştin s-a mai numit şi „basilica”, adică bazilică, de la basileus, care în limba greacă înseamnă împărat. Înainte de creştinism, în Imperiul Roman, basilica era o clădire civilă de mari dimensiuni în care aveau loc adunări publice, judecăţi sau procese în numele împăratului, pieţe, târguri şi chiar şedinţe ale Senatului. Însă, după ce creştinismul a triumfat, mai multe bazilici, care erau folosite pentru activităţi civile, au fost transformate în locaşuri de cult creştin, iar numele de basilica nu se mai referea la împăratul politic, ci la Hristos, Împăratul sau Domnul din ceruri. De aceea biserica locaş de cult mai era numită şi „casă domnească”, „kiriakon”, în limba greacă, sau „dominicum”, în limba latină. Azi, numai în limbile română şi reto-romană cuvântul Biserică, în sens de comunitate creştină, derivă din numele edificiului „basilica”. Cât priveşte organizarea spaţiului sacru sau liturgic, basilica latină avea trei nave: una principală şi două laterale; basilica bizantină păstrează şi ea cele trei nave, dar mai are ceva cu totul distinct, şi anume cupola plasată peste nava principală. Astfel, absida din nava principală (Altarul) şi absidele laterale converg sub o cupolă mare înălţată peste nava principală, cupolă care reprezintă pe Hristos Pantocrator (Atotţiitorul), Creatorul universului, Capul Bisericii, Mântuitorul şi Judecătorul lumii. Iar în exterior, cupola bizantină poartă în centrul ei o cruce indicând astfel prezenţa unui locaş de cult creştin.

Deci, basilica latină, întâlnită şi în Bizanţ, a fost completată mai târziu cu o cupolă situată peste nava principală (centrală), şi a fost astfel modificată în bazilica bizantină. Absida navei centrale (Altarul) formează împreună cu absidele navelor laterale planul triconic (triconc) sau treflat, care în partea lui superioară orientează atenţia vizuală a creştinului spre cupola mare de pe nava centrală. De pildă, basilica Sfânta Sofia din Constantinopol, construită de împăratul Constantin cel Mare (sec. IV), era o basilica latină, însă împăratul Justinian (în sec. VI) construieşte o basilica bizantină numită tot Sfânta Sofia care culminează cu o cupolă imensă ce se sprijină pe o clădire zidită în formă de cruce greacă înscrisă.

Aşadar, reţinem că biserica locaş de cult exprimă, prin simbolismul ei arhitectural, Biserica vie în calitatea ei de comunitate creştină care mărturiseşte pe Hristos Domnul şi se împărtăşeşte din viaţa şi iubirea Lui divino – umană eternă. În acest sens, Sfântul Altar, spaţiul în care se sfinţesc Cinstitele Daruri, este punctul central al sfinţeniei bisericii, întrucât reprezintă pe Însuşi Hristos Cel răstignit, înmormântat şi înviat din morţi. De fapt, un locaş de cult creştin ortodox este în ansamblul lui un cuvânt construit în simbol. Chiar dacă nu se aude nimic în biserică, felul în care aceasta este construită poate deveni o predică şi o reflecţie teologică vizuală, un cuvânt teologic construit sau cuvântul vizualizat nu numai prin icoane, ci şi prin modul de organizare a spaţiului sacru ca spaţiu permanent folosit pentru comuniunea oamenilor cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt.

III. Evoluţia organizării şi semnificaţiei mistagogice a spaţiului sacru sau liturgic

Din acest punct de vedere, avem trei etape distincte şi complementare ale spaţiului liturgic: 1) spaţiul „nauticoform” (în formă de navă sau corabie); 2) spaţiul cruciform (în formă de cruce); şi 3) spaţiul triadoform (marcat de simbolism trinitar).

1. Biserica în formă de navă sau corabie este normativă potrivit Constituţiilor Apostolice scrise la sfârşitul sec. al III-lea, începutul sec. al IV-lea. În Constituţiile Apostolice, cartea a II-a, cap. 57, se prevede ca biserica, înainte de toate, „să fie lungă şi încăpătoare, apoi să fie îndreptată cu altarul spre răsărit, de amândouă părţile în faţă să aibă pastoforii, adică proscomidiarul şi diaconiconul; în fine, să fie asemenea unei corăbii”. Acesta este un act normativ privind modul în care trebuie construită biserica. Forma prescrisă aici nu este însă întâmplătoare şi nici arbitrară. De fapt, nimeni nu trebuie să construiască o biserică în mod arbitrar, deoarece biserica este un edificiu - simbol al credinţei şi al adunării unei comunităţi creştine mărturisitoare şi rugătoare. Prin urmare, pentru a evidenţia nuanţe noi în arhitectura unei biserici, trebuie studiate temeinic datele teologice din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie referitoare la taina Bisericii, pentru a accentua unele aspecte spirituale care au fost mai puţin evidenţiate în epocile precedente. Există, deci, o anumită libertate în interpretarea spaţiului sacru dacă arhitectul este şi teolog sau este sfătuit de un teolog competent, pentru ca atunci când se doreşte să fie adus un element nou ca formă arhitecturală să nu se schimbe conţinutul credinţei ortodoxe privind taina Bisericii.

Forma de corabie a bisericii ca locaş de cult a fost inspirată din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament şi din Sfânta Evanghelie. Mai întâi, biserica a fost prefigurată simbolic de corabia lui Noe sau corabia salvării de potop a unor oameni şi a unor vieţuitoare, potrivit unui plan al lui Dumnezeu. În acest sens, biserica zidită în formă de corabie sugerează duhovniceşte că ea este un spaţiu de salvare sau de mântuire a oamenilor de păcat şi de moarte. Prin urmare, corabia lui Noe era o prefigurare a bisericii, care ajută pe creştini să lupte cu furtunile şi marea învolburată a istoriei şi să treacă de la viaţa pământească efemeră la viaţa cerească eternă.

A doua prefigurare a bisericii în formă de corabie (sau spaţiu dreptunghiular) era cortul lui Moise sau Cortul Mărturiei, care însă era mobil sau deplasabil pe uscat. În spaţiul din cort numit Sfânta Sfintelor se afla Chivotul Legii care conţinea: Tablele Legii, Toiagul lui Aaron şi cupa cu Mana din pustie, iar în spaţiul numit Sfânta se rugau preoţii, în timp ce poporul se ruga în exteriorul templului, în tabăra situată în faţa şi împrejurul Cortului Mărturiei.

A treia prefigurare a bisericii în formă de corabie (sau spaţiu dreptunghiular) era templul lui Solomon din Ierusalim, care imita Cortul lui Moise, dar era mai mare şi era zidit din piatră. Acesta era compus tot din trei spaţii distincte: Sfânta Sfintelor – spaţiul interior rezervat pentru rugăciunea Marelui Preot care intra aici o dată pe an, Sfânta (sau curtea înaltă) – spaţiul interior rezervat pentru rugăciunea preoţilor, şi Curtea mare, exterioară, în care intrau evreii şi alte etnii (neamurile), iar în mijlocul ei se afla o curte mai mică în care intrau numai evreii. Aceste spaţii ale templului erau organizate în terase. În Sfânta Sfintelor se afla Chivotul Legii, având patru colţuri şi fiind străjuit de doi heruvimi din aur. Acesta conţinea Tablele Legii, Toiagul lui Aaron şi cupa cu Mana din pustie. În Sfânta se aflau: Sfeşnicul cu şapte braţe (menora), Altarul pâinilor (12) şi Altarul tămâierii. În curtea exterioară mică a templului, se aflau Altarul jertfelor (de animale) şi Marea de aramă, adică bazinul pentru spălarea rituală a preoţilor, aşezat pe doisprezece tauri, grupaţi câte trei, cu capetele îndreptate către cele patru puncte cardinale. De reţinut este faptul că rugăciunea lui Solomon rostită la sfinţirea Templului din Ierusalim a fost integrată în slujba de sfinţire a unei biserici creştine ortodoxe, iar Chivotul Legii din Sfânta Sfintelor a fost interpretat ca fiind o prefigurare a Mesei Sfântului Altar din biserica ortodoxă, şi anume: Tablele Legii prefigurau Evanghelia lui Hristos, Toiagul lui Aaron care a înverzit peste noapte prefigura Sfânta Cruce care a odrăslit viaţa veşnică, iar Mana din pustie coborâtă din cer prefigura Sfânta Euharistie ca pâine cerească, întrucât Hristos este Pâinea coborâtă din cer (cf. Ioan 6, 51).

Toate aceste prefigurări vechi-testamentare ale bisericii în formă de corabie sau navă dreptunghiulară sunt confirmate ca fiind prefigurări ale bisericii lui Hristos de însăşi mărturia Sfintelor Evanghelii privind legătura dintre Hristos şi corabie.

Sfintele Evanghelii ne învaţă că Domnul nostru Iisus Hristos a predicat adesea oamenilor stând în corabie, aproape de malul mării. Prin urmare, imaginea corabiei, ca simbol profetic al bisericii, prezent în Vechiul Testament, devine acum un memorial al prezenţei active a lui Iisus Hristos în corabie când predică sau când săvârşeşte minuni pe mare. Întrucât adesea „amvonul” lui Iisus era corabia, cele mai profunde „lecţii de eclesiologie” despre taina Bisericii le-a oferit Hristos Domnul ucenicilor Săi pe când se afla cu ei în corabie sau venea, mergând pe apă ca pe uscat, spre corabia în care se aflau ucenicii Lui.

Iată trei exemple: pescuirea minunată pe mare, potolirea furtunii pe mare şi umblarea lui Iisus pe mare ca pe uscat.

Pescuirea minunată pe mare are loc în corabia care a înaintat spre largul mării, iar apoi, după ce ucenicii au pescuit mult peşte, Domnul Iisus Hristos îi spune lui Petru: „De acum înainte vei fi pescar de oameni” (cf. Luca 5, 10 ), adică, vei pescui nu cu mreaja, ci prin propovăduirea Evangheliei, prin modul de a chema şi de a păstori pe oameni. Deci, corabia din pescuirea minunată pe mare este o certă prefigurare a tainei Bisericii ca adunare a celor ce cred în Hristos şi ca simbol al spaţiului liturgic al bisericii, zidită în formă de corabie. În acest sens, în primele veacuri creştine numele grec al peştelui (Ichtis) era un simbol al lui Hristos.

Altă dată, Iisus potoleşte furtuna pe mare. Marea era învolburată, iar Iisus Se odihnea în corabie. Însă ucenicii Îl trezesc din somn pe Iisus, pentru că erau înspăimântaţi de puterea furtunii şi mărimea valurilor cărora nu le mai puteau face faţă singuri. Dar, după ce ucenicii L-au trezit pe Iisus, El a certat vântul şi marea, iar acestea s-au liniştit. Atunci ucenicii s-au întrebat între ei, zicând: „Cine este, oare, Acesta, că şi vântul şi marea I se supun?” (cf. Marcu 4, 41). În tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, marea învolburată reprezintă lumea, adică istoria plină de încercări, persecuţii, schimbări neprevăzute sau transformări rapide de situaţie, iar corabia prefigura Biserica lui Hristos ca mijloc de salvare sau de mântuire. În general, se iscă tulburare mare în istorie când oamenii uită de Dumnezeu. Însă dacă, prin credinţa unită cu rugăciunea săvârşită în biserică, oamenii Îl trezesc pe Hristos Cel tainic prezent lângă ei, El salvează oamenii de la moartea spirituală şi fizică.

O altă minune, tot în legătură cu corabia, a fost umblarea Domnului Iisus Hristos pe mare ca pe uscat. După ce S-a rugat noaptea în munte, El a mers peste valuri spre ucenicii Săi care se aflau în corabie şi se luptau cu valurile învolburate ale mării ridicate de furtună. Atunci, Sfântul Apostol Petru, dorind să întâmpine pe Iisus, coboară din corabie şi începe să meargă pe apă, dar, îndată ce se sperie de vântul puternic şi se îndoieşte, începe a se afunda. Iar Domnul Iisus îl mustră zicând: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (cf. Matei 14, 31). Apoi, după ce Iisus a urcat în corabie, furtuna s-a potolit, iar ucenicii Lui mărturisesc că El este Fiul lui Dumnezeu.

Aceste lucrări minunate ale lui Iisus săvârşite pe mare pentru ucenicii care erau în corabie ne arată taina Bisericii Lui exprimată simbolic prin prezenţa Sa în corabie împreună cu ucenicii Săi ori venind spre corabie, pentru a salva pe ucenicii din corabia cuprinsă de valuri mari. Având în vedere aceste motive, Constituţiile Apostolice recomandă ca biserica - locaş de cult să fie construită în formă de corabie ca simbol şi memorial al lucrării mântuitoare sau salvatoare a lui Dumnezeu pentru oameni în Vechiul Testament şi în Noul Testament. Rezumând cele menţionate mai înainte, constatăm că, din punct de vedere arhitectural, cea mai populară imagine simbolică a spaţiului liturgic este biserica zidită în formă de corabie, în general având catarg în chip de cruce.

2. A doua etapă în arhitectura mistagogică a locaşului de cult creştin o reprezintă spaţiul liturgic cruciform.

Este vorba aici de biserica în formă de cruce latină, cu trei braţe egale şi al patrulea prelungit, şi de biserica în formă de cruce greacă, cu patru braţe egale.

Această imagine cruciformă a bisericii s-a impus mai ales de când gândirea teologică privind semnificaţia locaşului de cult creştin a luat în considerare nu numai Evangheliile, ci şi alte scrieri ale Noului Testament, în special Epistolele pauline, care ne învaţă că Hristos, Capul Bisericii, este şi Pantocratorul, Cel ce menţine în existenţă toată creaţia, iar Biserica este Trupul Său mistic (cf. 1 Corinteni 12, 12-13 şi 27; Efeseni 1, 22-23; 4, 15; 5, 23; Coloseni 1, 18). Prin urmare, în simbolismul său arhitectural, biserica – locaş de cult trebuie să cuprindă mai explicit în forma ei de corabie şi taina prezenţei lui Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat întru slavă cerească, deoarece Hristos este permanent prezent în corabia – biserică, o conduce spiritual din Sfântul Altar, în care se află Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi Sfânta Euharistie. Totodată, trebuia subliniat faptul că Hristos Cel tainic prezent în Sfântul Altar în chip smerit este în acelaşi timp prezent în ceruri întru slavă, iar Liturghia Bisericii rugătoare de pe pământ se uneşte cu Liturghia îngerilor şi a sfinţilor din ceruri.

Prin legătura arhitecturală care se stabileşte între absida principală a Sfântului Altar şi cupola sau turla mare a bisericii de pe naos se exprimă simbolic credinţa în prezenţa harică vie a lui Hristos, Cel răstignit, înviat şi înălţat la cer, în Biserica Sa, întrucât El S-a făcut Om şi a vieţuit pe pământ întru smerenie, ca pe noi, oamenii, să ne înalţe întru slavă la ceruri. Acest adevăr al credinţei creştine este evidenţiat arhitectural-simbolic prin cupola bizantină centrală şi în mod deosebit prin turla moldavă în formă de lumânare, care conţine în cupola ei interioară icoana lui Hristos Pantocrator şi semnifică prin dinamica ei atât coborârea lui Hristos pe pământ, prin Întrupare smerită, cât şi înălţarea umanităţii Sale în slavă prin Învierea şi Înălţarea Sa la ceruri.


3. A treia etapă a arhitecturii mistagogice a locaşului de cult este spaţiul liturgic triadoform sau „casă a Sfintei Treimi”.

Iisus Hristos, Capul şi Mirele Bisericii, nu este niciodată singur în cer şi pe pământ, ci El este întotdeauna împreună cu Tatăl şi cu Duhul, iar cei care se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele lui Hristos sunt cei botezaţi în numele Preasfintei Treimi. De aceea, cultul ortodox este permanent ritmat de cântarea de preamărire a Preasfintei Treimi: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Iar dacă Îl lăudăm pe Dumnezeu Cel în Treime preamărit, acum, aici pe pământ, Îl vom lăuda, pururea şi în vecii vecilor, şi în ceruri. În acest sens, Biserica lui Hristos este pe pământ pregustare şi anticameră a comuniunii credincioşilor dreptmăritori cu Preasfânta Treime din Împărăţia cerurilor (Sfântul Nicolae Cabasila). Acest adevăr fundamental este foarte puternic subliniat mai ales în slujba ortodoxă de sfinţire (târnosire) a bisericii noi, când se cântă troparul: „Această casă, Tatăl a zidit-o; această casă, Fiul a-ntărit-o; această casă, Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o, a sfinţit-o şi a sfinţit şi sufletele noastre”. Deci, biserica nouă se sfinţeşte, pentru ca noi, oamenii, să ne sfinţim în ea prin harul Preasfintei Treimi. Prin urmare, biserica în formă de corabie a mântuirii, spaţiu cruciform al iubirii jertfelnice a lui Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat la cer, este şi casa Preasfintei Treimi. În acest înţeles, tot ce este în locaşul de cult compus din trei elemente asemănătoare sau din trei părţi distincte alăturate poate fi o referinţă simbolică la harul şi iubirea Preasfintei Treimi, ca de pildă: planul triconc sau triconic al bisericii, trei nave, trei abside, trei turle, trei uşi, trei arcuri alăturate etc., sau trei spaţii distincte alăturate: altarul, naosul şi pridvorul. Prin toate se poate exprima simbolic adevărul că Hristos este Unul din Sfânta Treime, iar creştinii, botezaţi în numele Sfintei Treimi, pregustă în slujbele din biserică, încă din lumea aceasta, pacea şi bucuria eternă a iubirii Preasfintei Treimi; acum în arvună, iar după Înviere, în plinătate.

Ca o concluzie, menţionăm faptul că Părintele Dumitru Stăniloae, în cartea Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, citează pe Sfântul Simeon al Tesalonicului († 1429) care a sintetizat principalele semnificaţii simbolice - mistagogice ale spaţiului liturgic ortodox, cuprinse în: Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, scrierile Sfântului Dionisie Areopagitul, ale Sfântului Gherman, Patriarhul Constantinopolului, şi ale altora. Iată ce spune Sfântul Simeon:

„Biserica fiind îndoită prin cele de nepătruns (Altarul, care nu este accesibil tuturor) şi prin cele dinafară, închipuieşte pe Însuşi Hristos Care este îndoit înţeles, Dumnezeu şi om, două firi, după o parte văzut, umanitatea Lui şi după o parte nevăzut, Dumnezeirea Lui. De asemenea, închipuieşte pe om care este trup şi suflet, închipuieşte şi Taina Sfintei Treimi, Care este neapropiată cu Fiinţa şi cunoscută în pronia şi în energiile Ei necreate. Mai închipuieşte şi lumea aceasta, cerul, prin Sfântul Altar, iar cele de pe pământ, prin naos. După alt înţeles, toată Biserica se arată întreită: pridvorul, naosul şi altarul, ceea ce închipuieşte Treimea şi cetele cele de sus, cetele îngereşti, cu ordinea lor întreită, de trei triade de îngeri, şi grupurile credincioşilor care au o întreită împărţire: a celor hirotoniţi, a celor în drum spre desăvârşire şi a celor în stare de pocăinţă, catehumenii care se pregătesc să se boteze. La fel, cele de pe pământ, din cer şi mai presus de ceruri, căci pridvorul închipuieşte cele de pe pământ, naosul cele din ceruri, iar Altarul cele mai presus de ceruri”.


Părintele Dumitru Stăniloae, comentând textul citat anterior, zice:
„Aceste înţelesuri ale locaşurilor Bisericii pot fi considerate nu ca alternative, ci cuprinzându-se toate, unele în celelalte, complementare. Sfânta Treime nu este despărţită de lumea îngerească, de cea pământească şi de om, ci Ea se află în toate şi toate în Ea. Credincioşii sunt uniţi între ei, cu creaţiunea cosmică, cu cea îngerească şi cu Treimea. Numai păcătosul este despărţit cu voia de toate. Credinciosul este unit cu toate” (Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 74).


IV. Întrucât tradiţia bisericească este, în acelaşi timp, permanentă şi dinamică, ea asimilează noutatea care o explicitează şi o adânceşte.

Din cele prezentate până acum, înţelegem că arhitecţii pot evidenţia în multe feluri bogăţia de sensuri duhovniceşti a unui spaţiu liturgic ortodox, păstrând în acelaşi timp dreapta credinţă a Bisericii Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi. Deci, în arhitectura locaşului de cult creştin ortodox trebuie să unim libertatea cu responsabilitatea, libertatea de-a aprofunda Tradiţia cu responsabilitatea de-a nu devia de la ea.

O nuanţă arhitecturală nou a viitoarei Catedrale Patriarhale ar putea fi pridvorul în formă de potir. La Roma, în Piaţa Sfântul Petru, colonadele impunătoare sunt situate în formă de braţe întinse care întâmpină şi invită lumea să intre în biserică, întrucât vocaţia Bisericii este aceea de-a aduce pe oameni la Hristos, ştiind că Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (cf. 1 Timotei 2, 4). La Noua Catedrală patriarhală, care ar putea fi considerată o bazilică a Sfântului Apostol Andrei, fratele Sfântului Apostol Petru, în exteriorul bisericii ar trebui accentuată arhitectural-simbolic finalitatea venirii omului la biserică, şi anume unirea lui cu Hristos-Dumnezeu, prin împărtăşirea din Sfântul Potir, în faţa Sfântului Altar. Prin urmare, piaţa Catedralei Mântuirii Neamului ar putea fi organizată astfel încât să sugereze imaginea unui potir imens, iar platoul din jurul bisericii să ia forma potirului pe orizontală în care s-ar putea include temelia cruciformă a bisericii zidite. Biserica înconjurată de un platou în formă de potir poate arată celor din jurul locaşului de cult că scopul principal al bisericii ca spaţiu sacru este refacerea şi intensificarea comuniunii oamenilor cu Dumnezeu şi întreolaltă. Iar în pridvorul Catedralei Mântuirii Neamului pot fi rezervate spaţii murale pentru a evidenţia simbolic comuniunea românească dintre provinciile istorice ale României, fie prin chipuri ale unor Sfinţi români din aceste provincii, fie prin reprezentarea celor mai semnificative biserici sau mănăstiri ale românilor creştini ortodocşi din aceste provincii sau ţinuturi. Desigur, vor fi pictate şi chipuri de biserici parohiale sau mănăstireşti din diaspora română, care s-au remarcat prin statornicie în comuniunea fraternă românească şi prin dinamism misionar.

Deşi, Potirul propriu-zis al Sfintei Euharistii se află înăuntrul bisericii, adică în Sfântul Altar, totuşi spaţiul exterior care sugerează forma potirului poate evidenţia simbolic în mod accentuat importanţa comuniunii oamenilor cu Dumnezeu şi întreolaltă în Biserică şi în societate.

Pridvorul Catedralei Mântuirii Neamului s-ar putea inspira şi din arhitectura casei româneşti, în cadrul căreia pridvorul sau cerdacul face legătura între casă şi natură, între familie şi comunitate sau societate. Cerdacul reprezintă o trecere de la natura înconjurătoare la intimitatea casei. Dacă întrebi pe cineva care stă pe cerdac unde stă propriu-zis, în casă sau afară?, el ar putea răspunde că se află sub acoperişul casei, dar şi afară, în contact direct cu natura sau cu vecinii. Cerdacul exprimă deci un spaţiu care inspiră o stare spirituală de deschidere, de comuniune, de armonie a omului cu natura şi cu societatea. Prin analogie, exonartex-ul Catedralei, extins în formă de pridvor-potir, folosit uneori ca altar de vară, ar simboliza atât comuniunea liturgică ortodoxă, cât şi lumina culturii româneşti, felul românilor creştini de a fi primitori sau ospitalieri, cultivând o spiritualitate a dialogului şi a dărniciei, ca fiind expresia cea mai sănătoasă şi demnă a vieţii umane.

În felul acesta, simbolismul spaţiului sacru sau liturgic al Catedralei va avea vocaţia de-a întări comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi întreolaltă ca izvor de lumină şi bucurie a vieţii binecuvântate.




† DANIEL              ecclesia

Deci, basilica latină, î

Aşadar, reţinem că biserica locaş de cult exprimă, prin simbolismul ei arhitectural, Biserica vie î

III. Evoluţia organizării şi semnificaţiei mistagogice a spaţiului sacru sau liturgic

Din acest punct de vedere, avem trei etape distincte şi complementare ale spaţiului liturgic: 1) spaţiul „

1. Biserica î este normativă potrivit Constituţiilor Apostolice scrise la sfânceputul sec. al IV-lea.

Forma de corabie a bisericii ca locaş de cult a fost inspirată din Sfâ

A d


STIRI PE EMAIL


CALENDAR SINAXAR
 
©2016 Protoieria Moineşti - judeţul Bacău. Toate drepturile rezervate.
Web design Bacau si optimizare site - SANNET®.